Mai presus de simplul creştinism

~ C. S. Lewis şi trădarea creştinismului ~

Introducere

Toată lauda I se cuvine lui Allah şi toate binecuvântările lui Allah fie asupra Profetului Său, Mohammed, asupra familiei sale, a companionilor săi şi asupra tuturor celor care urmează Calea Sa cea Dreaptă; fie ca Allah Cel Atotputernic să aibă milă de ei în Ziua Judecăţii!

Notă!

Ceea ce urmează este o analiză a credinţelor şi a învăţăturilor lui Isus și ale lui Mohammed (Pacea şi binecuvântarea fie asupra lor amândoi!)

Înainte de fiecare capitol, există un scurt pasaj, asemeni acestuia, care vă spune spune o fărâmă despre călătoria mea către islam.

Am cunoscut islamul după trei decenii de nemulţumire continuă faţă de creştinismul convenţional.

Deşi am citit o mulţime de poveşti despre convertiri de când am îmbrăţişat islamul în luna martie a anului 2003, nu am găsit multe care să citeze Evangheliile ca un prim pas către Coranul cel Sfânt. Aşa a fost pentru mine.

Dacă sunteţi creştini si citiţi această carte, trebuie să ştiţi că ceea ce urmează nu este menit să fie lipsit de respect, ci aceste pagini sunt oferite doar cu scopul arătării dragostei faţă de Mesia, o dragoste profundă si împărtăşită.

Capitolul 1 De ce „simplu"?

Cel mai profund şi aprig blestem din China antică se presupune că a fost: „Fie ca tu să trăieşti în vremuri interesante!"

Aceia dintre noi care au trăit ca şi creştini la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea au observat, din motive care ne pot induce în eroare, că trăim, într-adevăr, în vremuri foarte interesante. În ultimii ani, teama de islam a crescut până când a devenit imposibil de ignorat în Statele Unite, Europa şi Australia.

În special, putem auzi foarte des astăzi despre un „război", „conflict" sau „dezacord" între islam şi creştinism. Subiectul este atât de important în mass-media încât mulţi oameni consideră că există ceva ireconciliabil între aceste două modalităţi de apropiere de Dumnezeu. De aceea, nu este surprinzător că atât de mulţi creştini plini de bunăvoinţă au ajuns la concluzia că islamul si creştinismul sunt fundamental incompatibile.

Cu toate acestea, dacă prin „creştinism", ne referim la „ceea ce Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) a dorit să le transmită ascultătorilor săi", cred că aceşti oameni plini de bunăvoinţă ar putea să se înşele atunci când ne spun că islamul este incompatibil cu creştinismul.

Mai mult decât atât, cred că acum putem aduce argumente pentru a demonstra că versetele celei mai vechi Evanghelii, care reflectă versetele lui Isus (Pacea fie asupra sa!), sunt complet compatibile cu Islamul.

Aceasta este o carte pentru creştini şi despre islam. În zilele noastre, oricine scrie o astfel de carte ar trebui să se aştepte că va înfrunta un public sceptic şi acesta este un lucru bun. Scepticismul cu privire la chestiunile importante este sănătos.

Mai mult decât atât, autorul unei cărţi ca aceasta ar trebui, probabil, să se aştepte ca doar creştinii meditativi să-l însoţească până la sfârşitul acesteia sau, cu voia lui Dumnezeu, și mai departe. Numai oamenii meditativi sunt dispuşi să analizeze ipotezele propriei religii îndeaproape.

Astfel, creştinii meditativi, sceptici, sunt publicul pentru această carte. Dacă ai citit chiar şi până aici, sugerează că ești un creştin meditativ. De aceea, te rog să completezi ecuaţia şi să fii cât mai sceptic pentru a-ți putea croi drum printre aceste pagini.

În legătură cu ce anume trebuie sa fii sceptic?

Putem începe cu titlul. Cartea se numeşte Mai presus de simplul creştinism din două motive. În primul rând, ea vine ca răspuns la lucrarea lui C.S. Lewis din 1952 numită Creştinismul cel simplu, considerată o capodoperă a apologeticii creştine, care perpetuează, cred, o trădare de lungă durată a misiunii lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Al doilea motiv, probabil mai puţin evident, este acela că poate fi creat un adevărat caz bazat pe învăţăturile actuale şi competente ale Evangheliilor și anume că Isus (Pacea fie asupra sa!) îşi chema propriul popor la mântuirea care se află dincolo de adorarea simplei creații şi care se bazează, în schimb, pe adorarea directă a Creatorului. Eu cred cu tărie că acest soi de adorare directă este islamul şi că spusele autentice ale lui Isus (Pacea fie asupra sa!) ne invită să trecem dincolo de ceea ce este înţeles în mod convenţional ca fiind creştinism pentru această mântuire, şi să intrăm fără întârziere în „casa" islamului (ca să împrumut o metaforă de la Lewis). Ce cameră alegem să ocupăm odată ce suntem în interior depinde, desigur, de noi.

Dacă eşti creştin şi ești sceptic cu privire la aceste puncte, suntem gata să mergem mai departe.

Cuvântul „islam" înseamnă în acelaşi timp „supunere" şi „pace". Această credinţă nu necesită termeni incerți pentru ca partizanii ei să respingă orice și pe oricine intră în conflict cu ascultarea lui Allah (Dumnezeu). Ea nu impune credință oarbă faţă de nicio autoritate umană.

Eu cred că cineva care urmează cu scrupulozitate poruncile acestei religii de supunere față de Singurul Dumnezeu aderă, de fapt, complet la învăţăturile autentice ale lui Isus (Pacea fie asupra sa!), cel puţin la nivelul la care acestea sunt reflectate în Evangheliile prezente. Cred, de asemenea, că această religie este exact aceeaşi pe care el a predicat-o şi practicat-o.

Faptul că deţin şi exprim această viziune m-a condus către câteva experienţe de viaţă interesante, multe dintre ele implicând discuţii înfierbântate cu creștini care credeau: a) că eu nu mai aveam dreptul să mă descriu ca un partizan al lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi b) că islamul şi creştinismul au mai multe chestiuni care le separă decât lucrurile pe care le au în comun. Această carte îl provoacă pe creştinul meditativ să ia în considerare discuţiile care urmează înainte de a ajunge la o concluzie finală cu privire la punctele a) și b) de mai sus.

Dacă ești creştin, ideea că Isus (Pacea fie asupra sa!) a practicat aceeaşi credinţă pe care emisiunile de ştiri de astăzi o consideră responsabilă pentru atât de multe dintre problemele din lume pare, probabil, exagerată pentru tine.

Cu siguranţă, aceasta părea exagerată pentru mine când am întâlnit-o pentru prima dată. Totuşi, mulţi creştini contemporani au ajuns să își schimbe concluziile personale despre mesajul Evangheliei şi cu privire la relaţia acesteia cu islamul pentru totdeauna. Un sheikh american remarcabil, Yusuf Estes, este un exemplu evident şi există multe altele.

Canalele de televiziune de ştiri americane nu prezintă, de obicei, întregii lumi poveştile acestor convertiți la islam şi motivele lor par uneori misterioase pentru nemusulmanii care se întâlnesc cu ele. Cu toate acestea, din experienţa personală, cred cu tărie că cele mai multe dintre aceste persoane s-au trezit, la sfârşitul zilei, profund preocupate de consecinţele de a-l numi pe Isus (Pacea fie asupra sa!) „Domnul" fără a ține cont de învăţăturile sale – au fost mult mai preocupați de această poruncă, de fapt, decât de orice aspecte geopolitice din mass-media.

Aşa că ne-am schimbat vieţile.

Oameni ca noi există într-adevăr în America de Nord, Europa şi Australia. Există mai mulți ca noi decât îți poți imagina. Această carte este aici pentru a îţi oferi un răspuns clar la întrebarea pe care am auzit-o în repetate rânduri: „De ce?"

De ce ar alege un credincios creştin să îmbrăţişeze această credinţă dintre toate credinţele posibile? De ce urmează singurul sistem de cult despre care majoritatea comentatorilor de astăzi afirmă că este „în contradicţie cu creştinismul"? De ce să abandoneze congregaţiile familiale de prieteni, rude şi membri ai clerului – congregaţii a căror îngrijorare şi sprijin ne-au susţinut atât de mult timp şi care s-ar bucura dacă noi am renunţa la islam şi am reveni la modul de viaţă pe care ei îl aprobă?

Scopul paginilor care urmează este acela de a răspunde la aceste întrebări.

Două semnificaţii greşite ale islamului pot prezenta o provocare majoră pentru oricine încearcă să fie de acord cu acestea. În primul rând, este ideea că aceasta este o credinţă anticreştină. Nu este. Creştinii sunt de multe ori profund surprinși de respectul extraordinar al islamului față de Isus (Pacea fie asupra sa!) şi de statutul special de care se bucură creştinii în temeiul Legii islamice tradiţionale.

A doua concepţie greşită este noţiunea comună conform căreia islamul s-a răspândit prin violenţă. Cei din afară, care studiază învăţăturile actuale ale acestei credinţe, sunt, de obicei, surprinși de promovarea pe care islamul o face prin milă şi iertare în loc de violenţă şi răzbunare.

Chiar dacă revoltele politice, mass-media iresponsabilă și nebunia extremiştilor religioși s-au aliat uneori pentru a ascunde aceste două adevăruri de bază ale islamului — ca un nor, pentru a ascunde soarele – acestea rămân, totuşi, adevăruri de bază. Sper ca munca mea de aici să facă dreptate acestor adevăruri, însă, dacă nu reuşesc, responsabilitatea nu este a islamului, ci a mea.

Am fost născut în Los Angeles, California, în anul 1961.

Părinții mei nu au practicat creştinismul,

dar alte rude şi prieteni da şi

învăţăturile lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!)au apărut devreme în viaţa mea

ca „adevăratul Nord" al călătoriei mele spirituale.

Am fost atras de Evanghelii de la o vârstă fragedă – unsprezece ani –

şi le-am citit in mod obsedant.

Încă am Biblia roşie King James pe care am cumpărat-o

pe când eram încă un copil; propria mea notă scrisă de mână pe

prima pagină proclamă 26 iunie 1974 ca dată la care l-am

acceptat pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca propriul meu mântuitor.

Capitolul 2 Ce este „Q"?

„Dar el [Isus] a spus: «Eu sunt robul lui Allah! El mi-a dăruit

Scriptura şi m-a făcut profet! ~ Şi El m-a binecuvântat, oriunde aş fi...»"

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 19:30-31]

Un creștin nu prea se poate opune pasajului din Coran pe care tocmai l-aţi citit în ceea ce privește conţinutul său literal. Practic, toate teologiile creştine acceptă rolul lui Isus (Pacea fie asupra sa!) ca profet sau mesager al lui Dumnezeu. În cazul în care termenul de „Carte" înseamnă o Revelație Divină autentică, atunci cu siguranţă niciun creştin nu ar contesta faptul că Isus (Pacea fie asupra sa!) a primit acest lucru.

Însă, acesta este conţinutul. Contextul este o chestiune diferită. Însuşi faptul că aceste cuvinte apar în Coran şi nu în Evanghelii este suficient pentru a oferi o pauză multor persoane.

Majoritatea creştinilor contemporani pur şi simplu nu cred că Isus (Pacea fie asupra sa!) a practicat aceeaşi religie practicată de musulmani. Pentru a fi mai specifici: cei mai mulți dintre creştini nu cred că misiunea şi învăţăturile reale ale lui Isus (Pacea fie asupra sa!), indiferent de numele pe care îl alegem pentru a ne referi la ele, ar fi recunoscute de către un creştin contemporan sau chiar de un observator neutru nepărtinitor ca fiind acelea ale Profetului Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

Dacă ar fi să porniţi o maşină a timpului şi să supuneți la un test această chestiune, probabil ca nouăzeci şi nouă din o sută de creştini ar prezice că s-ar dovedi cu siguranță, prin călătoria dumneavoastră înapoi in timp, că Isus (Pacea fie asupra sa!) nu a fost, de fapt, musulman.

Problema este că cele mai multe dintre cele nouăzeci şi nouă de persoane ar putea descrie cu mare greutate, chiar si vag, ce crede un musulman de fapt.

Nu avem o maşină a timpului, desigur, şi probabil că ar fi mai bine pentru noi nici să nu ne dorim una. Câţi dintre noi ar risca o astfel de excursie pentru prima dată, riscând posibilitatea de a nu reveni niciodată la certitudinile din vieţile noastre actuale?

Ar putea fi mai sigur şi mai practic să planificăm un alt fel de călătorie. S-ar putea să fie mai bine – cel puţin pentru aceia dintre noi care nu sunt suficient de curajoși pentru a realiza o astfel de călătorie – dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) ar putea avea acces la această maşină a timpului şi ar călători până la noi.

Din fericire, avem posibilitate de a îi cere lui Isus (Pacea fie asupra sa!) să facă o astfel de călătorie în timp pentru noi.

Putem apela la un fel de „dovezi puternice" – dovezi care oricum ar trebui să îl intereseze pe creştinul meditativ. Probele la care putem apela pentru călătoria pe care Isus (Pacea fie asupra sa!) o face în numele nostru se află în Evanghelii, în cuvintele atribuite lui Isus (Pacea fie asupra sa!) însuşi. Putem evalua aceste cuvinte pe baza meritelor proprii. Apoi, putem compara aceste cuvinte cu principiile de bază ale islamului.

Veți citi în această carte un anumit număr de citate din Noul Testament, pe care le puteți recunoaște după tipul de literă, tipul bold albastru. Citatele unor creştini vor fi scrise cu litere de tipul italic, iar pasajele din Coran după tipul bold, roșu.

Acum, există o plângere comună la creştini şi, probabil, pe bună dreptate, că musulmanii uneori „culeg şi aleg" drumul lor prin Noul Testament în discuţiile despre Isus (Pacea fie asupra sa!). Unii musulmani citează Evanghelia după Ioan pentru a dovedi o profeţie sau alta şi apoi, în clipa următoare, resping versetul 16 din al treilea capitol, din aceeaşi Evanghelie, care îl descrie pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca fiind fiul preaiubit al lui Dumnezeu. În mod similar, unii musulmani fac apel cu mare entuziasm la sfatul lui Pavel adresat femeilor, prin care li se cere să îşi acopere părul în public, dar ignoră porţiuni din Epistolele sale care subliniază rolul lui Isus (Pacea fie asupra sa!) ca mântuitor care s-a sacrificat pentru întreaga umanitate.

Acest mod de a se răzgândi îi exasperează pe creştini și îi jenează pe musulmani sau cel puțin așa ar trebui. Criticile selective ca acestea ignoră întrebarea: „Cum de ai preferat acest pasaj și nu pe celălalt?" Ele sunt umilitoare pentru oamenii de orice credinţă sau tradiţie, deoarece sugerează că religia este nimic mai mult decât un joc retoric, în care convingerile fundamentale ale adversarului pot fi dezrădăcinate cu uşurinţă – doar dacă unul ştie ce să ignore. Nimeni, cred, nu este convins de acest tip de argumente.

Desigur, această carte se bazează într-o anumită măsură pe interpretarea mea proprie asupra Bibliei și pe propriile argumente. Însă, trebuie să înţelegeţi că, pentru coerenţă, autenticitate istorică şi claritate, această carte este diferită de alte evaluări islamice ale Evangheliilor. Această carte se bazează în principal pe un grup bine definit de versete, care nu pot fi găsite în Evanghelia după Ioan sau în oricare dintre Epistole. Aşadar atunci când un creştin meditativ întreabă: „De ce preferi versetul X și nu versetul Y?", răspunsul poate fi unul clar: „Pentru că oamenii de ştiinţă responsabili cred că versetul X este mai vechi în derivare şi, prin urmare, este mult mai probabil să fie autentic."

Versetele respective, cunoscute ca versete Q, sunt pasajele despre care mulţi dintre învăţaţii de astăzi cred că sunt expresiile cele mai vechi care au supraviețuit din tradiţia orală a cuvintelor atribuite lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Nu fac nicio greșeală: Acesta este Noul Testament al tatălui dumneavoastră (şi al bunicului și străbunicului). Însă, aici se pune accentul pe versetele din Evanghelie care au fost, cel mai probabil, compilate cu mult înainte de textul care le înconjoară.

Resturile unei pierdute, dar identificabile „Evanghelii de spuse", numită Q (din cuvântul german Quelle sau „Sursa"), apar în Evangheliile după Matei şi Luca.

Aţi putea întreba ce este această „Evanghelie de spuse"? Cercetătorii cred ca este un document vechi compus din instrucţiuni atribuite lui Isus (Pacea fie asupra sa!) –„spuse" care nu dispun, în general, de material narativ.

O „Evanghelie de spuse" ar cuprinde un material care și-ar găsi locul, eventual, în Evangheliile cu care suntem familiarizați – însă o Evanghelie de spuse nu ar fi făcut nicio încercare de a spune povestea vieţii lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Un scurt istoric este de dorit. Cei mai mulţi dintre cercetători cred că Evanghelia după Marcu este cea mai veche Evanghelie existentă. Surprinzător, Matei şi Luca depind de Marcu în majoritatea, dar nu în tot materialul lor. (Evanghelia după Ioan nu depinde de nicio altă Evanghelie în sens textual; este independentă într-un mod în care celelalte trei Evanghelii nu sunt. Aceasta este, de asemenea, compilată mai târziu.)

După ce eliminăm influenţa lui Marcu şi ne uităm la ceea ce Matei şi Luca încă mai au în comun, găsim zeci de versete evidente paralele în Matei şi Luca – versete care, de multe ori, redau aproape textual aceleaşi lucruri.

Mulţi învăţaţi cred ca aceste versete paralele constituie o dovadă clară că există o Evanghelie de spuse care le furnizează lui Matei si Luca mare parte din conţinutul Evangheliilor lor. Aceste versete paralele, cunoscute ca versetele Q, par a reflecta un manuscris pierdut, care este aproape cu siguranţă mai vechi chiar și decât Evanghelia după Marcu.

Totul sună, probabil, mult mai complex decât este de fapt. Cea mai simplă explicaţie pentru situaţia pe care o analizăm este cunoscută ca Teoria celor două surse. Aceasta susține că autorii Evangheliilor după Matei și Luca s-au folosit de două surse scrise importante – Marcu şi Evanghelia pierdută pe care o numim acum Q – când și-au dezvoltat propriile povești despre viaţa lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Aveți aici un rezumat vizual simplu al teoriei celor două surse și nu este creația mea; această teorie este familiară practic tuturor învăţaţilor contemporani ai textului Evangheliilor şi a fost un subiect de discuţii academice pentru mulţi ani.

Acum, chiar şi acest scurt rezumat al lui Q este suficient pentru a provoca numeroase dezbateri academice complicate, şi această carte nu discută despre dezbateri academice, ar trebui să ştiți, cu toate acestea, că analiza dezvoltării Evangheliilor pe care tocmai ați citit-o reflectă constatările unora dintre cei mai mari cercetători şi savanţi în domeniul studiilor textuale ale Noului Testament. A se vedea Evangheliile complete, editat de Robert J. Miller, Harper San Francisco, 1992.

= influenţă

Clerul creştin „tradiţionalist" şi teologii sunt, în general, ostili faţă de ideea de Q. Ei pretind că învăţăceii acestui Q sunt oarecum dornici de a diminua rangul lui Isus (Pacea fie asupra sa!). (De fapt, suntem dornici doar să învăţăm ceea ce este cel mai probabil că ar fi spus.)

Ostilitatea acestor predicatori şi teologi față de afirmația că Q a fost o sursă pentru Matei şi Luca este adesea palpabilă. Un astfel de răspuns poate avea legătură cu numeroasele provocări conform cărora textul reconstruit reflectă ceea ce reprezintă manuscrisul (pierdut) Q pentru teologia creştină acceptată.

O parte din această provocare, care a fost puțin observată de creştini până la acest punct – dar de temut, bănuiesc, pentru teologii creștini ortodocși – are legătură cu islamul.

Este observația, dificil de evitat pentru orice învăţăcel atent de religie comparativă, că Q tinde să sprijine cele mai importante elemente despre zămislirea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) în islam.

Învățăturile Q sugerează că modul în care cei mai mulți dintre musulmani și-au imaginat, de-a lungul secolelor, mesajul, identitatea şi priorităţile lui Isus (Pacea fie asupra sa!) este, vorbind în linii mari, corect din punct de vedere istoric.

În mod specific, Q tinde să confirme imaginea islamului despre Isus (Pacea fie asupra sa!) ca fiind, în mod clar, un profet uman.

Aceasta tinde să confirme prezentarea islamului despre misiunea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) ca urmând principiile teologice ale Coranului.

Ea tinde să confirme respingerea doctrinei Sfintei Treimi de către islam şi tinde să confirme ceea ce susţine islamul și anume că Scripturile supravieţuitoare ale creştinismului au fost alterate pentru a atenua monoteismul riguros, fără compromisuri.

Islamul a insistat întotdeauna asupra faptului că acest tip special de monoteism a fost forţa motrică a tuturor marilor misiuni profetice, inclusiv cea a lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Acest tip special de monoteism nu permite formulări precum „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt".

Aceste conexiuni între mesajul islamului şi mesajul din Q sunt observaţiile mele, nu cele ale cercetătorilor textelor care au realizat o muncă atât de meticuloasă de-a lungul anilor, identificând primele versete ale Evangheliei. Aceștia scriu despre cercetările textului. Această carte este despre Isus (Pacea fie asupra sa!) şi islam.

Puteți fi de acord cu dovezile oferite în paginile care urmează sau puteţi să nu fiţi de acord. În definitiv, nu contează foarte mult cât de populară sau nu se dovedeşte a fi analiza oferită aici. Ceea ce contează este că acei creştini meditativi au posibilitatea de a o evalua în mod corect şi de a lua propriile decizii.

Ce anume vreau să spun exact atunci când susţin că Isus (Pacea fie asupra sa!) l-a invitat pe poporul său „la islam"?

Dați-mi voie să vă explic atât cât pot de clar. Eu cred că Isus (Pacea fie asupra sa!), ca o chestiune de probabilitate istorică, i-a invitat pe ascultătorii săi la un sistem de credinţă al cărui principiu călăuzitor este acela că trebuie să fie adorat şi slujit Creatorul, iar nu creația. Concluzia acestei credinţe este că omul trebuie să urmeze Voia lui Dumnezeu și nu cea umană.

Cred că manipulările de mai târziu au corupt această învățătură și au condus religia lui Isus (Pacea fie asupra sa!) către principiul de sacrificiu pentru ispăşirea păcatelor omenirii. Eu cred că versetele Q din Evanghelii au tendinţa de a confirma aceste convingeri ale mele.

Ocazional, oamenii se întreabă dacă este posibil ca acele complicate chestiuni textuale prezentate de învățaţii Q să fie „rezumate" într-o singură frază. Vă prezint fraza pe care o propun eu:

„Cei mai buni experți ai Noului Testament de astăzi cred că unele versete din Evanghelie par să prezinte o imagine istorică a lui Isus mai exactă decât o fac alte versete din Evanghelie."

Altfel spus, învățații de azi identifică anumite pasaje – pasajele Q – nu numai ca fiind instructive, ci și ca fiind, din punct de vedere istoric, mai relevante decât alte pasaje. Cu toate acestea, cei mai mulţi creştini ignoră complet această cercetare sau implicaţiile memorabile ale acesteia.

Dacă ar fi să le spuneți membrilor oricărei congregaţii creştine despre existența acestor versete... şi apoi să îi întrebați ce cred că ne învaţă cele mai vechi versete ale Evangheliei... cei mai mulţi ar răspunde că primele versete trebuie să sublinieze cumva statutul lui Isus (Pacea fie asupra sa!) ca fiind singurul fiu al lui Dumnezeu.

Şi s-ar înşela.

Desigur, oamenii rezonabili pot avea păreri diferite în legătură cu vechimea şi autenticitatea cuvintelor care formează elementul cheie al acestei cărţi.

Toată lumea trebuie să fie de acord, însă, că respectivele cuvinte apar în Evangheliile care se găsesc în fiecare Biblie şi că sunt obligatorii pentru fiecare creştin. Şi pentru oricine este cu adevărat dispus să urmeze cuvintele lui Isus (Pacea fie asupra sa!), ar trebui să fie suficient.

Pentru a afla mai multe despre motivul pentru care atât de mulţi învăţaţi sunt atât de insistenți acum în legătură cu datarea timpurie a pasajelor în cauză, a se vedea anexa A. Pentru moment, vă rog să înţelegeţi că această carte prezintă o foarte mică „părticică" din Noul Testament şi subliniază cuvintele care apar în aceasta „părticică". În timp ce evaluați această „părticică", amintiți-vă că majoritatea cercetătorilor biblici din zilele noastre – niciunul dintre ei, musulmanii – consideră versetele Q din Luca şi Matei ca pe învăţăturile istorice cele mai apropiate de adevăr la care vom avea acces vreodată cu privire la Isus (Pacea fie asupra sa!), cu excepția descoperirii unor texte vechi care nu erau cunoscute înainte.

Unele persoane care aud motivele pentru care cred așa cum o fac reacţionează cu multă furie şi mulți dintre acești oameni furioşi încearcă să îi discrediteze pe cercetătorii din spatele Q. Ei se înșeală.

Dacă teoria Q este convingătoare pentru tine, depinde de cum interpretezi dovezile. Cu toate acestea, chiar și dacă ai respinge toată munca învățaților Q, această carte poate, fără îndoială, să fie de interes pentru tine, asumând două şi doar două lucruri:

● primul, că eşti un creştin meditativ capabil să iei tu singur deciziile pentru tine în problemele importante (cum ar fi, spre exemplu, dacă Isus – Pacea fie asupra sa! – a predicat sau nu public despre propria sa jertfă pentru păcatele omenirii).

● al doilea, că nu respingi versetele din Evanghelie în cauză.

Acest al doilea punct este extrem de important şi merită subliniat. Chiar dacă cineva nu ar fi de acord în mod vehement cu savanţii în privinţa datării versetelor Q i-ar fi foarte greu, într-adevăr, să conteste prezenţa lor în Noul Testament.

Ele sunt acolo, chiar dacă cineva le acceptă sau nu ca fiind o sursă a Evangheliilor şi chiar dacă sunt sau nu favorabile teologiei creştine.

Este posibil, desigur, că unele persoane să se simtă inconfortabil cu ideea că anumite pasaje din Evanghelie sunt mai vechi sau mai autoritare decât alte pasaje din aceeași Evanghelie. În cazul în care este mai uşor a gândi despre versetele care apar în paginile care urmează că provin pur şi simplu din anumite porțiuni din Biblie – porțiuni pe care autorul se întâmplă să le prefere mai presus decât pe altele – este la fel de bine.

Nu este nimic „nou" aici. Este doar o încercare de a ne concentra din nou sau poate de a ne concentra pentru prima dată, pe ceva foarte vechi, pe câteva dintre părțile extrem de importante ale mesajului lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

În cazul în care consideraţi că studiul Evangheliilor este o parte importantă din viaţa dumneavoastră spirituală, sper că veţi lua în considerare să continuați până la capitolul următor. Dacă, dimpotrivă, credeți că ceea ce putem găsi în Evanghelii nu are nicio legătură cu viaţa dumneavoastră spirituală, poate doriţi să vă opriți aici.

Cea mai mare parte a adolescenţei mele am studiat Scripturile

creştine de unul singur şi am făcut acest lucru în mod obsesiv.

Când spun că am citit Scripturile în mod obsesiv,

vreau să spun că am fost atras de Evangheliile după Matei,

Marcu, Luca şi Ioan ca un magnet.

Există o mulţime de note şi repere

în acea Biblie veche a mea în Psalmi, în Eclesiastul,

în Proverbe – dar cele mai multe dintre note şi

sublinieri sunt în Evanghelii. Însă, am simţit,

chiar şi la o vârstă fragedă, că existau unele probleme interne

cu textele pe care le-am iubit atât de mult.

Capitolul 3 „Legea naturala"

„... Acela care este călăuzit, este numai pentru sine, iar acela care rătăceşte, numai împotriva sa însuşi..."

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 39:41]

„De voieşte Allah să călăuzească pe cineva, atunci îi deschide pieptul pentru islam, iar dacă voieşte să ducă pe cineva la rătăcire, atunci îi face pieptul îngust şi închis, ca şi cum s-ar căzni să se urce în Cer. Astfel trimite Allah osânda asupra acelora care nu cred." [Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 6:125]

Cum determină oamenii pentru ei înşişi ceea ce este corect şi ceea ce este greşit? Ce este acest proces şi cum funcționează el?

Sunt învăţaţi creştini şi teologi care ne învață că doctrina creştină este bazat pe principiul că umanitatea însăşi inculcă un simț moral de bază, de durată şi previzibil în comunităţile umane. Acest simț moral, după cum ni s-a spus, este standardul de comportament coerent și imposibil de ignorat al lui Dumnezeu, un standard care este întotdeauna clar pentru comunitatea umană. Spre exemplu, C.S. Lewis, autorul cărții Creştinismul cel simplu şi scriitorul creştin modern în limba engleză cel mai aclamat, insistă pe această viziune.

Chiar şi un tiran, ni se spune, „ştie ce este corect şi ce este greşit" (indiferent dacă el alege să recunoască distincţia pentru el însuşi). Ştim acest lucru; argumentul funcţionează, deoarece tiranul va încerca, să prezinte, cel puţin, acea aparenţă de virtute pentru lumea exterioară. Această înţelegere a acţiunilor bune şi rele poate fi ceva ce o persoană foloseşte selectiv, dar, ni se spune, este de încredere.

Chiar și un ipocrit, susţine teoria, are un simţ al proprietăţii fundamental. Ipocriţii pretind că acționează după un set de standarde (pentru că ei ştiu că aceste standarde sunt corecte sau considerate astfel), dar, de fapt , ei acționează după alt set de standarde (despre care ştiu că este greşit).

Chiar şi o persoană sadică, auzim, după ce a zdrobit o victimă neajutorată pentru că a reuşit să aibă un anumit avantaj, va susţine că acţiunea sa a fost justificată sau „corectă", având în vedere situaţia cu care el sau ea s-a confruntat.

Dacă există excepţii de la această noţiune de simț moral uman fundamental, de lungă durată, este numai din cauza individului căruia îi lipseşte capacitatea de a percepe ce este drept sau greşit, sau capacitatea de a „falsifica" această percepţie. O astfel de persoană, continuă teoria, nu este decât o anomalie, urmarea norocului, precum ceea ce apare la capătul îndepărtat al unei curbe. Așa cum unele persoane pot fi daltoniste sau pot avea probleme de auz, tot așa poate exista un număr nesemnificativ de persoane cărora le lipsește această capacitate umană fundamentală, aceea de a face diferența între bine și rău. Astfel de oameni „imorali" sunt, se presupune, ceva asemănător aberaţiilor genetice – ciudățenii ale naturii. Totuşi, suntem asigurați că ființele umane ca grup au capacitatea evidentă, de durată şi consecvenţă, de a distinge binele de rău.

Această capacitate inerentă de a face diferența între bine și rău este numită uneori „legea naturală" sau „legea naturii umane". Fraza sugerează un standard moral (sau lege) static și previzibil, care este, deşi adesea ignorat, consistent şi previzibil (sau natural) pentru marea majoritate a fiinţelor umane ca mine şi ca tine.

Această doctrină a devenit un pilon de bază important a ceea ce numim acum teologie creştină predominantă. Dumnezeu a stabilit un standard clar și consistent privind binele şi răul pe care umanitatea, chiar dacă nu întotdeauna îl ascultă, cu siguranță îl înţelege fără nicio problemă.

Islamul consideră această noţiune ca fiind incompletă. Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) se referă la aceasta tot ca fiind incompletă şi veţi vedea de ce într-o clipă.

Islamul prevede că fiecare om posedă: a) liber arbitru şi b) un suflet care știe ce este bine pentru el şi ceea ce este rău, un suflet pe care Allah (Dumnezeu) l-a inspirat pentru a ne îndruma să alegem binele. Unii oameni, cu toate acestea, folosesc liberul arbitru pentru a deveni tot mai surzi la sfaturile sufletului şi aceasta este partea pe care Lewis o omite, ar putea argumenta un musulman.

Lewis ignoră posibilitatea ca atunci când un om face alegeri, acestea fie îi vor degrada sufletul, fie îl vor purifica.

Islamul susţine că oamenii care fac în mod conştient alegeri care susţin dorinţa inerentă de dreptate a sufletului sunt aduși în mod dinamic spre claritatea morală pe care Allah (Dumnezeu) le-a destinat-o, devenind tot mai siguri cu privire la ceea ce este corect şi la ceea ce este greşit.

Pe de altă parte, oamenii care fac în mod conștient alegeri care se opun dorinței inerente a propriilor suflete pentru dreptate comit violenţă împotriva propriilor suflete. Ei își imaginează că sunt feriți de Planul lui Allah (Dumnezeu), imuni faţă de responsabilitatea de a-I da socoteală Lui. Şi aceasta este o prostie.

Aşadar... Allah (Dumnezeu) ştie totul şi înţelege totul; Allah (Dumnezeu) a acordat, de asemenea, liber arbitru omenirii. Suntem lăsați, ca urmare a propriilor noastre alegeri, cu o constant îmbunătăţită sau constant deteriorată capacitate de a distinge binele de rău.

Islamul susține că supunerea faţă de Voinţa lui Allah (Dumnezeu) îmbunătăţeşte capacitatea de a distinge alegerile bune de cele rele. Împotrivirea faţă de Voia lui Allah (Dumnezeu) degradează această capacitate. O politică de rezistenţă fermă, încăpăţânată, pe termen lung, la Voia Singurului Dumnezeu conduce în primul rând la adorarea propriilor dorinţe şi, mai ales, la abandonarea autorității morale. Acest lucru este o adevărată catastrofă.

Capacitatea noastră de a distinge binele de rău, susține islamul, nu este consecventă şi previzibilă, ci variabilă.

Această capacitate de a distinge binele de rău este parte din Planul lui Dumnezeu, desigur, dar din punctul nostru de vedere depinde de alegerile şi gândurile noastre.

În cazul în care am persista în iluzia de autosuficienţă şi independenţă faţă de Allah (Dumnezeu), spune islamul, am fi în cele din urmă devoraţi de propriile noastre iluzii şi acele iluzii ar prelua, în cele din urmă, vieţile noastre şi abilitatea noastră de a raţiona.

Dacă persistăm în adorarea propriilor noastre dorințe ca și cum acestea ar fi Dumnezeu – ignorându-L, astfel, pe Dumnezeu – se întâmplă un lucru cu adevărat înfricoşător. Aceste dorinţe vor ajunge să ne conducă vieţile.

Acest întreg proces, insistă islamul, este dinamic. Suntem în mod constant în mişcare. Întrebarea este: în ce direcţie?

Un tiran, un alcoolic, un dependent de droguri, un criminal în serie sau oricine altcineva, aflat într-un stadiu avansat de egoism şi autoadorare va înceta, în cele din urmă, chiar și să pretindă că el sau ea are vreo obligaţie de a distinge binele de rău. O astfel de persoană va înceta să creadă în cele din urmă că aceste distincţii sunt importante. Aceste persoane, cred musulmanii, se conduc pe ele însele către propria osândă.

Încă o dată: întrebarea este una despre mișcare.

Este ca şi cum cineva ne-ar întreba: „Unde mergeţi?" şi apoi ne-ar ajuta să călătorim în orice direcție indicată de noi. Există o destinaţie a întunericului, care este urmarea directă a alegerilor personale îmbrăţişate. Gândiți-vă la Adolf Hitler, care nu a devenit dintr-o dată instabil, ci treptat, pe măsură ce cel de al doilea război mondial l-a motivat. În ultimele sale zile, Hitler a criticat chiar şi poporul german, despre care spunea înainte că era rasa stăpână. Ce perversiune mai mare a propriilor „standarde" ne putem imagina? Sau gândiți-vă la John Belushi din ultima perioadă a vieţii sale, al cărui comportament îngrozitor a şocat chiar și Hollywood-ul anilor 1980 (o comunitate nu foarte uşor de şocat). În ultimele luni, Belushi i-a îngrozit pe unii oameni suprasaturați, iar unii dintre ei îl cunoșteau de mulţi ani.

Oamenii cu astfel de „standarde morale" nu le moştenesc la naştere; ci le dobândesc, de obicei, prin ani de efort răbdător, persistent, de autodistrugere. Oamenii care ajung la acest sumbru şi înfricoşător punct, nu o fac pentru că au o genetică defectă asemănătoare cu a celor daltonişti sau a celor care nu pot auzi, ci pentru că ei aleg, în repetate rânduri, să meargă pe un drum greşit. Şi alegerea devine mai uşoară cu fiecare alegere.

Aleister Crowley, autoproclamatul satanist, a îmbrăţişat o viziune care spunea: „Fă ceea ce dorești să fie legea Pământului". Cu siguranţă el nu s-a născut cu aceste convingeri. Fără îndoială, el a trebuit să se străduiască pentru a le dobândi.

Această idee de a te strădui este destul de importantă. În islam, anumite tipuri de străduinţe sunt văzute ca o caracteristică constantă a naturii umane. O persoană se străduiește fie pentru purificarea sufletului propriu, fie pentru degradarea acestuia. A persista în prima categorie este o adevărată victorie; iar a persista în cea din urmă este înfrângerea definitivă.

Şi acest lucru, după cum sugerează cele mai vechi versete ale Evangheliei, este înţelegerea viziunii moralei umane pe care Isus (Pacea fie asupra sa!) doreşte să o avem.

„Oricine se va înălţa va fi smerit; şi oricine se va smeri

va fi înălţat."

[Biblia, Matei, 23:12]

Dacă suntem sinceri cu noi înşine, vom admite natura provocatoare a unui verset ca acesta. Biblia ne spune că citim cuvintele lui Isus (Pacea fie asupra sa!)... dar cumva cuvintele nu par a se potrivi cu uşurinţă cu ceea ce am putut învăţa despre Isus (Pacea fie asupra sa!).

De fapt, acesta este tipul de verset pe care l-am putut citi de zeci, sute de ori fără să „ne prindem" de ceea ce încearcă să spună. Există multe pasaje ale Evangheliei ca acesta, pasaje peste care tindem să trecem în grabă sau sa le „arhivăm" pentru a le studia în viitor dacă nu le putem aplica instantaneu în vieţile noastre.

Ce s-ar întâmpla dacă am zăbovi puțin la un verset ca acesta?

Este posibil ca Isus (Pacea fie asupra sa!) să ne spună că o viziune morală care se bazează pe promovarea intereselor egoiste, înguste, va conduce, într-o măsură previzibilă, la pierderea spirituală?

Este posibil ca Isus (Pacea fie asupra sa!) să vrea ca noi să înţelegem că o viziune morală care respinge obsesia egoistă va conduce, previzibil, la câştigul spiritual?

Poate că Isus (Pacea fie asupra sa!) ne avertizează să ne ferim de acea străduință care se bazează pe autoabsorbţie, pe autopromovare, pe autoobsesie.

În altă parte, Isus (Pacea fie asupra sa!) ne spune să ținem ochii deschiși spre lumină, pentru a putea câştiga mai multă lumină. Acestea sunt alte vorbe „dificile". Vă rugăm să vă opriţi un moment pentru a citi cuvintele de mai jos îndeaproape şi cu evlavie... chiar daca le-aţi citit de multe ori în trecut. Este posibil ca, la fel ca mine, să le fi citit de zeci de ori fără a apuca să înțelegem destul de bine ce înseamnă.

„Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău

este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de

întuneric. ~ Ia seama, dar, ca lumina care este în tine să nu fie întuneric."

[Biblia, Luca, 11:34-35]

Din nou, trebuie să fim dispuşi să ne aşezăm în linişte pentru un timp cu pasaje ca acesta. Nu putem citi în grabă astfel de cuvinte. Trebuie să le înțelegem sensul exact şi să fim dispuşi să ne luăm timpul necesar pentru a le avea în vedere. Unele învăţături sunt menite să fie avute în vedere pentru un timp.

Odată ce am încetinit suficient pentru a dedica timp acestor cuvinte, odată ce i-am cerut călăuzire lui Dumnezeu, le putem simți în profunzime.

După ce ne-am oprit pentru a asculta cu atenţie aceste cuvinte, am putea ajunge la concluzia că ele au ceva de a face cu percepţia morală, determinând ceea ce este corect şi ceea ce este greşit în vieţile noastre.

Nu ne spun aceste cuvinte, de fapt, că viziunea morală, ca și orbirea morală, se perpetuează şi se întăreşte pe sine?

Observaţi cuvintele plin de lumină. În aceste cuvinte, Isus (Pacea fie asupra sa!) pare a spune că aceia care se străduiesc din greu pentru a face ceea ce este corect, nu vor avea numai o recompensă, ci o recompensă cumulativă. De asemenea, el ne spune că cei care se străduiesc în altă direcţie nu vor avea doar o pedeapsă, ci o pedeapsă cumulativă, care îi va împinge „într-o zonă negativă". El vorbeşte despre un proces dinamic, despre un suflet în mişcare.

În cele din urmă, am putea ajunge la concluzia că aceste cuvinte vorbesc despre capacitatea noastră de a asculta îndemnurile propriului sufletul.

Din nou, aţi putea găsi că sunteţi de acord cu această interpretare sau că nu sunteţi de acord cu ea. Singura greșeală, cred, se află în a lăsa puterea goală a obișnuinței să ne priveze de șansa de a avea o întâlnire directă cu învăţăturile lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!).

Luați în considerare, totuși, un alt pasaj „dificil" din Evanghelii.

„Iar el le-a zis: «Vă spun că celui ce are, i se va da;

dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are...»"

[Biblia, Luca, 19:26]

Ca o chestiune de experienţă practică, acest pasaj nu are niciun sens. Nu am mere – două mere trebuie luate de la mine. Cum poate cineva să ia ceva de la altcineva care nu are nimic?

Cu toate acestea, atunci când ne gândim la ideea sufletului care ştie ce este bine pentru el şi ce este rău pentru el, sufletul pe care îl ascultăm cel mai atent sau refuzăm să îl auzim cu cea mai mare încăpăţânare, sunt aceste cuvinte atât de încurcate? Aceste cuvinte pot avea doar un singur sens... sensul final.

Acest verset important, atunci când îl comparăm cu cele pe care le-am examinat deja, poate deveni un pic mai clar pentru noi. Dacă i-am dedica un timp, ar putea începe să ne vorbească. Şi ceea ce spune ar putea suna ceva de genul:

„Alegerile noastre se sporesc pe ele însele. Când ne ascultăm sufletele şi ne străduim să obținem recompensa lui Dumnezeu, ne este acordat mai mult din Binecuvântarea Sa. Când ne străduim în altă direcţie, ne săpăm noi înşine groapa."

Isus (Pacea fie asupra sa!) ne spune în altă parte că ceea ce susţinem în inima noastră, în cele din urmă, este cea care face posibil adevăratul succes pentru fiinţele umane. Luaţi în considerare aceste cuvinte.

„Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi

inima voastră."

[Biblia, Matei, 6:21]

„Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui,

iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui;

căci din prisosul inimii vorbeşte gura."

[Biblia, Luca, 6:45]

Este ca şi cum Isus (Pacea fie asupra sa!) ne-ar întreba: „Ce faceți cu inima voastră? Pentru ce o folosiți? O folosiţi pentru a construi ceva în plus sau pentru a aduce pierderi în viaţa voastră? Încotro mergeți?"

El (Pacea fie asupra sa!) ne mai spune, făcând parcă cu ochiul și un semn din cap, despre femeia care ascunde ferment în cincizeci de măsuri de făină. Cum crește pentru ea!

Pot să vă rog să vă luați doar un moment pentru a vă ruga lui Dumnezeu pentru călăuzire, pentru a înțelege adevăratul sens al acestor versete importante pe care le-aţi citit în acest capitol? Poate că ar trebui să faceţi acest lucru înainte de a continua cu următorul capitol din această carte.

În cazul în care cuvintele respective ar fi fost ale mele, v-aș fi înţeles şi v-aș fi respectat decizia de a refuza cererea mea de a vă ruga pentru călăuzire. Dar dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) a spus aceste cuvinte, după cum ne spune Biblia, atunci este cu siguranţă potrivit pentru noi să solicităm ajutorul Creatorului nostru pentru a înţelege aceste învăţături.

Până la urmă: de ce ar fi spus Isus (Pacea fie asupra sa!) aceste lucruri dacă nu trebuia să le înţelegem şi să le aplicăm în vieţile noastre?

Îmi amintesc atât de clar când am citit povestea din

capitolul 22 al lui Luca, în care Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a retras de lângă

apostoli, s-a rugat şi, când s-a întors, ei dormeau.

Cine, m-am întrebat, ar fi putut să îl observe în timp

ce se ruga... şi apoi să povestească incidentul pentru ca

în cele din urmă să poată fi inclus în Evanghelia după Luca?

Există un alt pasaj în Evanghelii unde Isus

se presupune că include cuvintele „lasă-l pe cel care citeşte

să înţeleagă" într-unul dintre discursurile sale rostite, care

mi s-a părut ciudat. Şi a fost încă un loc unde autorul Noului Testament

i-a asigurat pe creştinii din primul secol

că generaţia lor va vedea a doua venire a Mesiei –

un pasaj pe care l-am considerat greu de

potrivit cu doctrina creştină modernă. Acestea şi

alte întrebări despre Noul Testament au apărut pe când eu

eram încă destul de tânăr, cu siguranţă, înainte de a împlini cincisprezece ani.

A manipulat cineva Evangheliile?

Și dacă da, cine? Şi de ce?

Am „arhivat" întrebările mele pentru mai târziu, şi am decis că

adevărata problemă era aceea că nu făceam parte din viguroasa

comunitate a credinţei creştine.

Capitolul 4 Isus (Pacea fie asupra sa!) şi magicienii

„Nu se cuvine ca un om căruia Allah i-a dăruit Cartea, Cârmuirea şi Profeţia

să spună apoi lumii: «Fiţi adoratorii mei şi nu ai lui Allah!», ci

[se cuvine să spună]: «Fiţi supuşi Domnului, pentru că voi aţi învăţat [pe alţii]

Cartea şi aţi iscodit-o.» ~ Şi el nu vă va putea porunci să-i luaţi pe îngeri şi

pe profeţi drept Domni. Oare ar putea să vă poruncească necredinţa după

ce aţi fost supuşi [ai lui Allah, musulmani]?!

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 3:79-80]

Cine a fost Isus (Pacea fie asupra sa!)? Sau – în cazul în care preferăm timpul prezent, cum o fac mulți – cine este el? Ce ne-ar fi spus Isus (Pacea fie asupra sa!) acum două milenii, ce ne-ar spune astăzi, despre slujirea lui, misiunea, obiectivele sale, identitatea sa? Acestea sunt întrebări decisive, întrebări care ne provoacă.

Dacă scriitorul creştin C.S. Lewis şi alți învățați şi teologi ai creştinismului ar avea dreptate, Isus (Pacea fie asupra sa!) ne-ar spune: „Eu sunt Dumnezeul întrupat, a doua persoană din Sfânta Treime."

Lewis susţine acest punct de vedere despre Isus (Pacea fie asupra sa!) cu astfel de cuvinte:

„Acum două mii de ani, a apărut un om printre evrei, care pretindea a fi Dumnezeu, un om ale cărui cuvinte şi fapte au tulburat profund autorităţile religioase din zilele lui şi a cărui misiune continuă să tulbure întreaga omenire. În evaluarea carierei acestui om, există doar două variante pentru noi. Îl putem considera fie un nebun, fie îl putem considera Fiul lui Dumnezeu. Nu există o cale de mijloc. Şi cine va susţine că Isus a fost nebun?"

Acum, trebuie să fiu sincer şi să recunosc că acest argument m-a supărat timp de mulţi ani... deoarece îmi amintește foarte mult de spectacolul unui magician.

Magicienii, atunci când doresc să pară că au puteri supranaturale în faţa publicului care plătește, apelează adesea la o serie de elemente confuze: un semnal luminos neaşteptat care apare din unele prafuri strălucitoare, o doamnă cu o ținută provocatoare, un zgomot puternic din afara scenei sau chiar ceva atât de simplu ca un gest sau un cuvânt.

Magicienii folosesc aceste elemente de confuzie nu de dragul unui simplu teribilism, ci cu un scop anume şi în acest timp au un obiectiv subtil în minte.

Să luăm, spre exemplu, cazul unui magician al cărților. Scopul este acela de a distrage atenţia unui membru al publicului care a fost chemat pe scenă pentru o clipă, suficient de mult pentru a manipula cărțile, şi apoi să se mişte suficient de repede încât să îl convingă pe voluntar că a ales o carte la întâmplare, prin proprie voinţă. De fapt, cu toate acestea, magicianul a „forţat" o carte prestabilită pentru el.

Acesta este principiul de creare a dezorientării folosit de magicieni.

Lewis se angajează într-o scamatorie foarte asemănătoare prin argumentul său, atunci când spune: „nebun sau Fiul lui Dumnezeu", care apare în cartea sa, Creştinismul cel simplu.

Desigur, nu există nicio persoană meditativă, conştientă spiritual – creştină sau de altă religie – care poate citi Evangheliile cu o minte şi o inimă deschise, care să ajungă la finalul acestei experienţe la concluzia că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost un nebun. Şi astfel se trezeşte credinciosul cu o carte pe care nu a ales-o în mână, o carte pe care a fost obligat să o aleagă, o carte care îl informează că Isus (Pacea fie asupra sa!) este singurul fiu al lui Dumnezeu, partea umană a Treimii – după cum (este asigurat) el însuşi susţine că ar fi.

Cu toate acestea, creştinii meditativi trebuie să fie pregătiţi să apeleze la cuvintele cele mai autentice ale Evangheliilor pentru a determina adevărul sau falsitatea acestor chestiuni.

Odată ce rezolvăm aceasta cu tărie în inimile noastre, am putea găsi că suntem suficient de curajoşi pentru a ne pune întrebarea pentru noi înşine: „Cine este Isus?"

Oare spune el: „Eu sunt singurul fiu al lui Dumnezeu şi a doua persoană a Trinităţii?" Dacă examinăm această funestă întrebare cu atenţie, vom ajunge la o concluzie extraordinară. Ne putem uita prin Evanghelii oricât am dori, va fi foarte greu să găsim într-adevăr un verset în care Isus (Pacea fie asupra sa!) spune acest lucru.

Acum, islamul ne învaţă că Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) a respins cu tărie ideea că el ar fi fost de origine divină. Majoritatea creştinilor de rând nu sunt de acord cu învăţăturile islamului și aceasta din cauza insistenţei categorice asupra acestui punct.

Avem cu siguranţă dreptul de a fi sceptici cu privire la afirmațiile islamului cu privire la această problemă. Este drept să cerem dovezi din Evanghelii şi nu din orice altă sursă, înainte de a deduce că Isus (Pacea fie asupra sa!) a respins rolul divin pe care trebuia să îl îndeplinească în chestiunile umane şi cu care atât de mulţi cred că el s-a născut.

Deci, întrebarea devine: putem găsi măcar un singur pasaj în Evanghelie care sugerează plauzibil că Isus (Pacea fie asupra sa!) a respins ceea ce astăzi este înţelegerea predominantă a misiunii sale? Putem descoperi un verset care îl arată pe el negând că a fost încarnarea divină a lui Dumnezeu, a doua persoană a Trinităţii?

Dacă nu putem găsi un astfel de verset, atunci discuţia a luat sfârșit. Islamul nu a reuşit să își susțină pretenţiile. Dar dacă găsim un astfel de verset, atunci avem, probabil, obligaţia să observăm puțin mai îndeaproape ceea ce are de spus islamul despre Isus (Pacea fie asupra sa!).

Avem, cred, dreptul şi datoria de a determina dacă este adevărat sau nu că Lewis, pe măsură ce ne oferă cărțile de joc, încearcă să ne distragă atenţia cu argumentul lui de nebunie sau divinitate – şi dacă da, de la ce ar putea încerca să ne distragă atenția. Dezorientarea este bună pentru divertisment, dar nu își are locul, trebuie să recunoaştem, când vine vorba de chestiuni importante precum determinarea propriului drum spre salvare.

Ei bine, atunci de la ce ar putea dori Lewis să ne distragă atenția?

Probabil de la pasaje din Evanghelie ca acesta... în care Isus (Pacea fie asupra sa!) neagă în mod explicit orice pretenție de Divinitate:

„Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat înaintea Lui şi L-a întrebat: «Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?» ~ «Pentru ce Mă numeşti bun?», i-a zis Isus. «Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.»" [Biblia, Marcu, 10:17-18]

Dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) ar fi fost Dumnezeu, de ce ar fi spus ceva de genul acesta? El a uitat cumva că era Dumnezeu când a rostit aceste cuvinte? (Notă - Am avut o discuție cu o femeie care mi-a asigurat că acest pasaj din Marcu nu apare într-adevăr în Evanghelii şi care a refuzat să creadă că acesta există până când i-am dat numărul de capitol şi verset și a căutat ea singură!)

Am mers vreodată la biserică și am auzit o predică dedicată în exclusivitate lui Marcu 10:18?

Dacă răspunsul nostru este „nu", poate că este corect să ne întrebăm de ce este așa... şi să ne întrebăm de la ce alte pasaje din Evanghelie încearcă magicianul nostru să ne distragă atenția.

Poate că magicianul ar prefera să ne distragă atenția de la cuvintele care apar în următoarele pasaje din Evanghelie... cuvintele cu care Isus (Pacea fie asupra sa!) spune clar că toți credincioşii adevărați sunt (metaforic vorbind) copiii lui Dumnezeu:

„Dar Eu vă spun: iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi-i pe cei ce vă blestemă, faceţi-le bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ~ Ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în Ceruri; căci El face să răsară Soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." [Biblia, Matei, 5:44-45]

Sau poate că magicianul este dornic să ne distragă atenţia de la pasaje din Evanghelie ca acesta... în care Isus (Pacea fie asupra sa!) ne distrage atenţia de la respectul pentru el, spre ascultarea doar a lui Dumnezeu:

„Pe când spunea Isus aceste vorbe, o femeie din norod şi-a ridicat glasul şi a zis: «Ferice de pântecele care Te-a purtat şi de sânii pe care i-ai supt!» ~ Şi El a răspuns: «Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!»" [Biblia, Luca, 11:27-28]

Sau poate că trebuie să fim distrași de la acest pasaj din Evanghelie... în care Isus (Pacea fie asupra sa!) ne aminteşte că doar Dumnezeu este Cel Care iartă păcătoşii:

„Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: «Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. ~ Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău cum am avut eu milă de tine?» ~ Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. ~ Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu Cel Ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.»" [Biblia, Matei, 18:32-35]

În aceste pilde, Isus (Pacea fie asupra sa!) spune că el însuşi ne va trimite să fim torturați dacă nu îi iertăm pe cei ce ne-au greșit, după ce am fost iertați? Sau el spune că Tatăl său Ceresc – Tatăl nostru Ceresc! – ne va trimite la torturi dacă alegem să persistăm în această ipocrizie?

Avem dreptul să întrebăm: este acest Tată Ceresc despre Care vorbeşte acelaşi sau altul diferit de Tatăl la care se referă în altă parte ca la Tatăl tuturor credincioşilor, Cel care face ca Soarele să rasară şi ploaia să cadă peste noi toți?

Pentru a fi siguri, toate aceste pasaje apar în Noul Testament şi acestea sunt toate destul de uşor de căutat și consultat. Dar dacă aţi încerca vreodată să purtați o discuţie cu membrii clerului (cum am făcut eu), veţi descoperi că un lucru foarte interesant se întâmplă atunci când doriţi să vorbiți despre aceste pasaje. Pavel apare pe neaşteptate.

Puteţi începe prin a vorbi despre cuvintele lui Isus (Pacea fie asupra sa!), dar veți termina cumva întotdeauna vorbind despre cuvintele lui Pavel. Şi acest lucru este, susțin eu, dezorientare.

Credinţa pe care Isus (Pacea fie asupra sa!) a predicat-o nu a fost pavelismul şi nicio cantitate de escrocherie abilă nu poate, sub nicio formă, modifica acest fapt.

Nu ar trebui să cerem o permisiune specială pentru a ne concentra pe cuvintele autentice ale lui Isus (Pacea fie asupra sa!), ci numai pe cuvintele autentice ale lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Şi dacă suntem dispuşi să ne concentrăm numai pe cuvintele autentice ale lui Isus (Pacea fie asupra sa!), putem în cele din urmă concluziona că ele prezintă o imagine a lui Isus (Pacea fie asupra sa!) ca profet uman, o imagine care este uimitor de similară cu aceea oferită în Coran.

Creştinii din întreaga lume repetă rugăciunea Domnului cu credinţă în fiecare zi, atribuind cuvintele sale deosebite lui Isus însuşi (Pacea fie asupra sa!). Avem dreptul de a întreba: această rugăciune le cere credincioşilor să apeleze la Isus (Pacea fie asupra sa!)? La Trinitate? La Duhul Sfânt? Sau la „Tatăl nostru"?

Avem dreptul să întrebăm: la cine se ruga Isus (Pacea fie asupra sa!) atunci când a rostit aceste cuvinte? La el însuşi? Cu siguranţă, nu! Şi Isus (Pacea fie asupra sa!) nu apelează la „Tatăl meu"... ci la „Tatăl nostru".

Şi avem dreptul să întrebăm: De ce rostea aceste cuvinte, daca el însuşi era Dumnezeu?

În cele din urmă, răspunsul nostru sincer la întrebarea „Cine este Isus?" nu trebuie să fie mult mai elaborat sau sofisticat decât un simplu „Nu ştiu". Acesta ar putea fi cel mai bun răspuns în timp ce parcurgem Evangheliile. Acesta nu este cu siguranţă un răspuns cu care să ne rușinăm. Şi este mult mai bine decât să răspundem de parcă problema cu care ne confruntăm de fapt este „Cine a spus Pavel că este Isus?"

Singurul răspuns care este demn de ruşine, atunci când suntem întrebați „Cine este Isus?", este acela pe care îl dăm doar din obișnuință, trecând peste cuvintele reale din Evanghelie. Ne-am putea confrunta cu dificultăţi grave dacă alegem în mod conștient să răspundem din obișnuință la această întrebare atunci când ştim mai bine.

C.S. Lewis şi teologii a ceea ce este astăzi cunoscut drept creştinismul convențional poate își doresc să răspundem la această întrebare din obișnuință. Ei au motivele lor. Ei și-au făcut propriile alegeri. Și au aranjat cărțile așa cum au considerat că se potrivesc.

Dacă acceptăm cartea care ne-a fost oferită şi apoi ne spunem că am ales în mod liber, depinde doar de noi.

La optsprezece ani, am condus colegiul şi am intrat in

Biserica Romano-Catolică. În colegiu, am întâlnit o fată catolică

frumoasă şi plină de compasiune, care avea să devină

marea mea dragoste și sprijinul din viața mea;

ea nu era deosebit de religioasă, dar a apreciat cât de importante

erau aceste chestiuni pentru mine şi m-a susţinut în convingerile mele.

Fac o mare nedreptate resurselor ei aparent nelimitate de putere,

sprijin şi dragoste, comprimând începutul relaţiei noastre în câteva fraze aici.

L-am întrebat pe preotul campusului – un om pios şi plăcut –

despre unele materiale din Evanghelie, care mi-au creat

probleme, dar el a devenit agitat şi a schimbat subiectul.

Cu altă ocazie, îmi amintesc că i-am spus că mă concentram

pe Evanghelia după Ioan deoarece era (gândeam eu atunci) Evanghelia în

care se vorbea la persoana întâi despre evenimentele în cauză.

Din nou, el s-a bâlbâit, a schimbat subiectul şi

nu a vrut să discutăm despre meritele unei Evanghelii

peste alta; pur şi simplu, el a insistat că toate cele patru erau

importante şi că ar trebui să le studiez pe toate.

Aceasta a fost o conversaţie grăitoare şi una decisivă, după cum s-a dovedit.

Capitolul 5 Problema lipsei de logică

„Lui Allah I se cuvine credinţă curată..."

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 39:3]

Este Dumnezeu ilogic atunci când are de a face cu umanitatea?

Atunci când se văd presați să explice unele puncte greu de înţeles ale doctrinei creştine – ce înseamnă Sfânta Treime, spre exemplu, sau dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) le-a promis într-adevăr urmaşilor săi că se va întoarce în timpul vieții lor, sau de ce ar avea nevoie un Dumnezeu Atotputernic de sacrificiul unei fiinţe umane înainte de a acorda mântuirea păcătoşilor care se căiesc – unii oameni au oferit un răspuns particular, distinctiv. Şi răspunsul lor are de a face cu lipsa de logică.

Logica umană, spune raţionamentul, nu se poate aştepta niciodată să înţeleagă Logica Divină, şi acest lucru, cu siguranţă, pare greu de disputat. Cu toate acestea, raţionamentul nu se termină aici.

Învăţăturile creştine de bază – precum formularea trinitară a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt – sunt complexe şi contraintuitive, ni se spune, deoarece Dumnezeu Însuşi a creat, din motive proprii, o realitate care este ciudată, misterioasă şi imprevizibilă. Aşadar, nu ar trebui să ne surprindă faptul că religia Lui este ciudată, misterioasă şi imprevizibilă.

Prin urmare, atunci când întâlnim la credinţa creştină ceva care pare să ne contrazică instinctul propriu, experiența sau simțul realității, trebuie să ne antreneze să facem un pas înapoi şi să acceptăm că această aparentă lipsă de logică este o dovadă a lucrării Mâinilor lui Dumnezeu.

Atunci când o persoană meditiatvă analizează această explicaţie, el sau ea s-ar putea întreba, la prima vedere, dacă este serioasă. Însă C.S. Lewis, cel mai respectat scriitor creştin al secolului al XX-lea, a fost un celebru susţinător al acestui punct de vedere şi el l-a luat cu siguranţă în serios.

În cartea sa, Creştinismul cel simplu, Lewis respinge energic plângerile celor care găsesc explicaţiile ortodoxe ale creştinismului ca fiind nesatisfăcătoare „deoarece simplitatea este atât de frumoasă, etc." Apoi, Lewis sugerează că astfel de oameni sceptici pur şi simplu nu au reuşit să observe adevărata natură a lucrurilor. „În afară de a fi complicată", scrie Lewis, „realitatea, din experienţa mea, este, de obicei, ciudată. Nu este simplă, nu este evidentă, nu este ceea ce vă aşteptaţi... Realitatea, de fapt, este de obicei ceva ce nu puteţi desluși. Acesta este unul dintre motivele pentru care cred în creştinism. Este o religie pe care nu o putem desluși." (C.S. Lewis, Creştinismul cel simplu, New York: Harper Collins, ediția 2001, pag. 41)

Acestea sunt cuvinte importante şi sper că le veți considera îndeaproape.

Lewis chiar își doreşte ca ascultătorii săi să i se alăture, crezând că niciun principiu teologic care pare dezorganizat, neclar, inconsistent, inexact sau nejustificat în mod logic este o reflecție a misterioasei realităţi care ne înconjoară... şi, astfel, o reflecție a lui Dumnezeu. Lewis nu a fost – şi nu este – singur în această credinţă.

Totuşi, el nu își continuă pretențiile prin a spune că o doctrină, cu cât este mai ilogică şi imprevizibilă, cu atât îl reflectă mai bine pe Dumnezeu. De ce nu ar trebui să continue astfel, nu este uşor de spus.

Vă rog să înţelegeţi: atunci când face acest raţionament, Lewis nu promovează o pretenție radicală inventată de el. El subliniază poziţia clasică a creștinismului.

Să presupunem că ne aflăm, să spunem, la o duzină de teologi tradiţionali şi că ne este greu să înţelegem doctrina Trinităţii şi ne este greu să o explicăm altora. Să presupunem că mergem pentru a cere ajutorul acestor teologi pentru înţelegerea şi explicarea Sfintei Treimi. Fiecare dintre ei ne-ar explica, folosind o formulare sau alta, că acea lipsă de logică a doctrinei este ceea ce o identifică drept la fel de misterioasă precum cea divină.

Analizează răspunsul concis al Enciclopediei Catolice la această întrebare foarte importantă. Aceasta spune cu privire la Sfânta Treime:

„O dogmă atât de misterioasa presupune o Revelație Divină." (Enciclopedia Catolică, 1912, Vol. 15, pag. 47)

Şi, aparent, aşa este!

Ei bine, să presupunem că insistăm pe această problemă. Să presupunem că cerem să ştim, de la duzina de teologi tradiţionali, de ce sunt trei Dumnezei o componentă esenţială a unei religii care îşi propune să se supună primei porunci (care interzice a adora orice altceva în afară de Dumnezeu)? Să presupunem că mergem să cerem lămuriri despre de ce Sfânta Treime ar trebui să fie atât de strâns legată de misiunea lui Isus (Pacea fie asupra sa!)? Ce trebuie să ne aşteptăm că ni se va spune? Aveți aici ceea ce Baltimore Catehism ne spune:

„Este acolo şi asta este tot. Vedem şi credem, deşi nu înţelegem. De aceea, dacă refuzăm să credem în tot ceea ce nu înţelegem, în curând vom crede foarte puţin şi astfel vom deveni ridicoli." (Baltimore Catehismul, 2004, Catholic.net; Lecția 3: Despre Unitatea şi Trinitatea lui Dumnezeu, întrebarea 31)

Mă tem că trebuie să ne aşteptăm că ni se va comanda – uneori cu mai mult tact, dar întotdeauna cu aproape aceiaşi termeni – să credem tot ce nu înţelegem despre Sfânta Treime şi să încetăm să punem întrebări incomode.

Acest lucru, trebuie să înţelegem, este mesajul final al teologilor: să nu săpăm prea adânc în aceasta chestiune, să nu căutăm detalii prea îndeaproape. Dacă insistăm, teologii ne vor spune ceva de genul:

„Această întreagă problemă este un mister. Dumnezeu este Misterios şi tot astfel este și lumea pe care a creat-o, şi tot astfel este şi Natura Lui Triunică. De aceea, vă rugăm să nu mai insistaţi cu această întrebare, pentru că nu vă vom oferi un răspuns clar. Simplul fapt că dogma este dincolo de înțelegerea noastră va trebui să o facă."

Dacă versiunea mea a „subtextului" teologului de aici vă sună exagerată, să fiţi siguri că numai tonul a fost intensificat. Conținutul logic a ceea ce ați citit este de fapt doar răspunsul oficial la întrebările pe care nenumărate milioane de creștini au fost învățaţi să nu le pună, printre care: „Care este originea istorică a Sfintei Treimi?"; „De ce trebuie să credem într-o treime, și nu, să zicem, într-o unitate – sau o uniune de doi sau de patru?" – „Unde în Biblie menţionează Isus (Pacea fie asupra sa!) Sfânta Treime cu acest nume?"

Dacă aveţi îndoieli cu privire la ceea ce spun, tot ce trebuie să faceți pentru a verifica este să vă adresaţi pastorului sau preotului cu întrebările pe care tocmai le-am pus.

Luați aminte la răspunsurile pe care le primiţi şi apoi determinați voi înşivă dacă acestea coincid cu principiile sugerate în acest capitol. La sfârşitul zilei, cred că vă veţi da seama că vi s-a spus, într-un fel sau altul, că Sfânta Treime şi originea sa sunt un mister şi că trebuie să credeți în ea, pentru că este un mister.

Veţi găsi, de asemenea, că vi s-a spus, direct sau indirect, să nu mai întrebați care verset din Biblie demonstrează familiaritatea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) cu acest cuvânt specific: „Trinitate".

Răspunsurile auzite pot fi lungi sau scurte., pot fi politicoase sau bruște, însă, ele vor corespunde, cred, cu modele prezentate aici.

Deci, aceasta este ceea ce citim și auzim în general atunci când analizăm întrebările dificile ale creştinismului: „misterele sale". Ajunși la acest punct, cred că trebuie să avem curajul de a examina un alt „mister", care nu a fost examinat despre credinţa creştină... şi, mai mult decât atât, trebuie să avem curajul de a ne asuma responsabilitatea rezolvării acestui „mister": Cuvintele lui Isus (Pacea fie asupra sa!) îi dau dreptate lui Lewis şi celorlalți în această chestiune a lipsei de logică şi a neînţelegerii care Îl reflectă pe Dumnezeu într-un fel misterios? Sau îl contrazic cuvintele lui Isus (Pacea fie asupra sa!) în această privință?

Dacă ne facem curaj să punem aceste întrebări, am putea descoperi, de fapt, ceva important ce a fost trecut cu vederea în discuţie, deoarece acel Isus (Pacea fie asupra sa!) pe care îl întâlnim în cele mai vechi pasaje ale Evangheliei, dintr-un motiv ciudat, insistă în a sublinia cât de accesibil ar trebui sa fie Mesajul Divin.

„De aceea şi Eu vă spun: cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi

vi se va deschide." [Biblia, Luca, 11:9]

„... Cine are urechi de auzit să audă." [Biblia, Luca, 14:35]

„Drept răspuns, Isus i-a zis: «Înapoia Mea, Satano! Este scris: „Să te închini

Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti."»" [Biblia, Luca, 4:8]

„... Tată, Doamne al Cerului şi al Pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă

aşa ai găsit cu cale Tu." [Biblia, Luca, 10:21]

„Vai de voi, învăţători ai Legii! Pentru că voi aţi pus mâna pe cheia cunoştinţei:

nici voi n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat să intre."

[Biblia, Luca, 11:52]

Sunt într-adevăr aceste versete cuvintele unui om care crede că principiile de bază ale religiei sale sunt divine, deoarece acestea sunt greu de înţeles?

Sunt într-adevăr acestea cuvintele unui om care propovăduia faptul că Dumnezeu este atât Unul , cât și Trei în mod simultan?

Sunt într-adevăr acestea cuvintele unui om care credea că misiunea sa era un mister?

Cum putem reconcilia aceste versete cu descrierea lui Lewis asupra creştinismului – ca pe „o religie pe care nu o poți desluși"? Ce este de nedeslușit sau misterios în aceste cuvinte?

Se pare că versetele sugerează contrariul sugestiilor lui Lewis: că Isus (Pacea fie asupra sa!) încearcă să ne atragă atenţia la ceva de o importanţă fundamentală, ceva singular şi cu totul imposibil de ignorat. Acest „ceva" este, cel puţin, imposibil de ignorat pentru aceia care deschid ochii, urechile, îşi supun inima şi evită orice seamănă cu aroganţa spirituală, după instrucţiunile lui. Există, după cum am văzut, două căi.

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!

[Biblia, Matei, 5:3]

„Vai de voi care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi tângui!"

[Biblia, Luca, 6:25]

Comanda lui pentru noi nu este aceea să credem, ascultători, ceva ce nu am putea desluși. În schimb, ne provoacă să alegem calea pe care vom merge: aceea care conduce la Împărăţia lui Dumnezeu sau aceea care conduce la plâns şi tristeţe.

Islamul susţine că Allah (Dumnezeu) Însuşi este dincolo de înţelegerea umană. Islamul insistă că Revelaţiile Sale ar putea foarte uşor necesita de o viaţă de studiu. Dar datele centrale ale relaţiei credinciosului cu Allah (Dumnezeu) – că El este fără ambiguitate Unul, că El cere căinţă sinceră şi ascultare de la fiinţele umane, ca doar El este demn de adorare – sunt, în islam, atât de simple cât să sfideze declaraţiile false.

Accesul la aceste elemente esenţiale pentru o inimă supusă este oferit atât în versetele Evangheliei timpurii, cât şi în Islam.

Dorinţa de a exista un „mare gânditor" care să răspundă la Mesajul Divin este o altă chestiune. În Q ni se spune că Dumnezeu a ascuns cunoştinţele de cei care pretind că au un statut ridicat și înțelepciune... și a acordat călăuzirea „neştiutorului".

Dacă ne uităm cu atenţie la pasajele Evangheliei timpurii, vom avea probleme în a ne convinge că scopul lui Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost acela de a predica ceva misterios, dificil sau ilogic. Dar Lewis şi alţii insistă că adevărata credinţa este misterioasă, dificilă şi ilogică – ceva ce „nu putem desluși".

Isus (Pacea fie asupra sa!) îi avertizează pe oamenii sinceri să se căiască pentru neascultarea faţă de Dumnezeu: „Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon lucrările puternice care au fost făcute în voi, demult s-ar fi căit stând în sac şi cenuşă." [Biblia, Luca, 10:13]

El îi avertizează pe oameni să se teamă doar de Dumnezeu:

„Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în Gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi." [Biblia, Luca, 12:5]

El îi avertizează pe oameni să înceteze a adora ceea ce a fost creat:

„Nu vă strângeţi comori pe Pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii; ~ Ci strângeţi-vă comori în Cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură." [Biblia, Matei, 6:19-20]

El insistă, cu o deosebită intensitate, că oamenii ar trebui să facă toate eforturile posibile pentru a îndeplini Voinţa Creatorului cât încă mai au timp să facă acest lucru:

„Isus i-a răspuns: «Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.»" [Biblia, Luca, 9:62]

Însă nici măcar o dată Isus (Pacea fie asupra sa!) nu i-a avertizat pe oameni, cum o face C.S. Lewis, să se căiască pentru eşecul lor în a îmbrăţişa doctrina Sfintei Treimi.

Acum, aceste cuvinte ale lui Isus (Pacea fie asupra sa!) sunt simple, memorabile, sunt instrucţiuni. Dar nu sunt taine şi nimic din ceea ce ar putea face un om sau o femeie onestă nu le pot transforma în mistere. Şi aici Lewis şi alţii ne duc pe un drum greşit.

Într-adevăr, pentru acei oameni care ar formula mistere acolo unde nu există în realitate, acel Isus (Pacea fie asupra sa!) pe care îl ascultăm în versetele timpurii din Evanghelie nu arată decât dispreţ:

„Vai de voi, învăţători ai Legii! Pentru că voi aţi pus mâna pe cheia cunoştinţei: nici voi n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat să intre." [Biblia, Luca, 11:52]

Preotul acelui drăguţ campus ne-a căsătorit în cele din urmă pe

prietena mea şi pe mine şi ne-am stabilit într-o suburbie a orașului

Massachusetts. Fiecare dintre noi a avansat din punct de vedere profesional

şi am devenit maturi. Am avut trei copii frumoși.

Şi am continuat să citesc şi să recitesc Biblia.

Am fost atras, ca niciodată, de povestirile despre lampă şi ochi,

fiul risipitor, preafericirea, importanţa rugăciunii şi multe altele –

dar am avut în mod constant probleme intelectuale tot mai grave cu

„arhitectura" din jurul Noului Testament, în special cu apostolul Pavel.

Oare urmam creştinismul? Sau pavelismul?

La mijlocul anilor 1990, soţia mea şi cu mine am fost profund dezamăgiţi

de Biserica Catolică, în parte din cauza unui preot cu adevărat teribil, care a

acordat o foarte puţină atenţie nevoilor spirituale ale comunității sale.

Mai târziu, am aflat că l-a acoperit pe agresorul unui copil.

Capitolul 6 Mecanica mântuirii

„De ar fi [ceva] de greutatea numai a unui bob de muştar şi s-ar afla ascuns într-o stâncă, în Ceruri sau în Pământ, Allah îl va scoate la iveală, iar

Allah este Latīf [Binevoitor], Khabīr [Atoateştiutor]!"

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 31:16]

În Biblia pe care am cumpărat-o atunci când am decis să îl accept pe Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) ca mântuitor personal în anul 1974 (aveam treisprezece ani), este scris cu mâna mea tânără, un slogan pe care este posibil să-l fi auzit de la un amvon în acele zile sau să îl fi citit pe undeva. Se citeşte:

„Isus nu a venit pentru a te ajuta să reuşiți împreună.

El a venit să reușească pentru tine."

Oricine le-ar fi spus, ideea de bază este încă valabilă pentru cei mai mulţi dintre creştini, chiar dacă tonul pare puțin demodat astăzi. Aceste cuvinte sunt, de fapt, esența creştinismului. Fără îndoială, este esenţa creştinismului lui Lewis.

Ideea de bază din spatele acestor cuvinte este că mecanica mântuirii este extrem de simplă, punând accentul pe o singură „parte în mişcare", acceptarea lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca mântuitor. Aceasta este ceea ce am crezut ca adolescent şi aceasta este ceea ce cred astăzi majoritatea creştinilor contemporani.

Aici sunt doar câteva exemple de creştini remarcabili care au spus exact acelaşi lucru de-a lungul secolelor, folosind cuvinte diferite:

„Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi." – Pavel (Biblia, Romani ,5:8)

„Isus, pe care îl cunosc ca Răscumpărător al meu, nu poate fi mai puțin decât Dumnezeu." – Sf. Atanasie

„Ca un simplu om, Isus nu ne-ar fi putut salva; ca Dumnezeu, singur nu ar fi făcut-o; întrupat a putut şi a făcut-o." – Malcolm Muggeridge

„Am o mare nevoie de Hristos; un mare Hristos pentru nevoia mea." – Charles Haddon Spurgeon

Acestea sunt doar câteva dintre sutele de exemple care ar putea fi furnizate de acest tip de învățătură. Acesta este nucleul doctrinei creştine contemporane.

Acum, dacă mântuirea este într-adevăr atât de simplă – dacă are într-adevăr o singură condiție – atunci, există, cu siguranţă, un avantaj imens pentru creştinii care sunt mântuiți în acest fel. Ei îi pot lăsa (cum a fost) toată conducerea lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Creștinul meditativ, cu toate acestea, are dreptul de a adresa o întrebare despre toate acestea. Această persoană are dreptul de a întreba dacă Isus însuşi (Pacea fie asupra sa!) a îmbrăţişat concepţia că el nu a venit pentru a ne ajuta „să reuşim împreună", ci, mai degrabă, pentru „a reuși pentru noi".

Poate fi destul de dificil să adresezi o astfel de întrebare, în particular sau în public. Puterea obișnuinței sau conformitatea socială pot fi două forţe foarte puternice! Cei mai mulţi creştini au fost condiţionați – probabil de părinţii lor, probabil după ani de observare a comportamentului oamenilor care merg la biserică sau, probabil, după o combinaţie între cele două – să nu adreseze aceste întrebări.

Am putea chiar să fim condiţionaţi să credem că a pune astfel de întrebări face din noi nişte „creştini răi".

Cu toate acestea, trebuie să punem aceste întrebări. Iată de ce: dacă ne vom retrage ascultători atunci când cineva ne descurajează de la explorarea celor ce ne-a învăţat de fapt Isus (Pacea fie asupra sa!) despre mântuirea omului – şi apoi ne trăim viețile sub acest cod, atunci mă tem că creştinismul ca și crez este destul de lipsit de sens pentru noi. Această varietate de „creştinism" ne cere să îl acceptăm pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca salvator, ca fiu al Atotputernicului, Atoateștiutorului Dumnezeu, dar ne interzice să comparăm învăţăturile sale reale cu acelea ale religiei care îi poartă numele.

Acum, dacă nici acest lucru nu este o denaturare a misiunii lui Isus (Pacea fie asupra sa!), atunci nimic nu este o denaturare a acestei misiuni.

La urma urmelor, acestea sunt învățături care trebuie, după definiţia propriei credinţe, să fie divine în natura lor! Cu siguranță, avem dreptul şi obligația să le studiem îndeaproape.

De aceea, vă rog... chiar dacă nu luați în considerare nimic altceva din ceea ce am sugerat în această carte, vă rog... vă rog să vă opriţi un moment pentru a considera următoarele două propoziţii cu atenție înainte de a merge mai departe. Ceea ce suntem pe cale de a discuta aici sunt învăţăturile conservate ale lui Isus Hristos pe această temă a mântuirii omului – nu învăţăturile lui Pavel, sau a Sfântului Thomas Aquinas, sau ale lui Thomas à Kempis, sau Malcolm Muggeridge, sau ale Papei, sau ale lui Franklin Graham. Învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!), prin definiţie, trebuie să conteze pentru creştini.

Luaţi în considerare: ce s-ar întâmpla dacă am găsi ceva în primele și cele mai relevante din punct de vedere istoric învăţături ale lui Isus (Pacea fie asupra sa!) care ne arată în mod clar cum și-a imaginat el mecanica mântuirii? Dacă am găsi astfel de informaţii, care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de opiniile Pavel, Sf. Thomas Aquinas, Thomas à Kempis, Papa, Malcolm Muggeridge sau Franklin Graham? Pentru un creştin adevărat, răspunsul este evident. Ceea ce au avut de spus toate acele persoane despre mântuire ar trebui pur şi simplu să aştepte pentru un moment.

Toți, fiecare dintre ei, ar trebui să aştepte în timp ce îl ascultăm pe Isus (Pacea fie asupra sa!).

Oricine crede altfel pur şi simplu nu poate pretinde a fi un creştin în niciun sens semnificativ al cuvântului.

Aşadar: a îmbrăţişat Isus (Pacea fie asupra sa!) concepția că el nu a venit pentru a ne ajuta „să reușim împreună", ci, mai degrabă, pentru „a reuşi pentru noi"?

Sau ne-a lăsat alte instrucţiuni?

„ Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. ~ Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află."

[Biblia, Matei, 7:13-14]

Dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) a susținut ceea ce eu am scris în Biblia mea și anume că el a venit pentru a „reuși pentru noi", este ciudat că el a trebuit să pună atât de mult accentul, cum o face și islamul, pe funestele consecinţe ale alegerilor pe care le facem ca indivizi, călătorind pe drumul vieţii noastre Aceste alegeri, ne asigură el, sunt cele care vor determina mântuirea noastră. Pur şi simplu nu este posibil ca o persoană inteligentă să interpreteze greşit sensul lui aici.

După ce am citit aceste cuvinte, apare o întrebare: ce anume, în mod specific, este „limitat" în actul de acceptare a lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) ca mântuitor personal?

Nu este actul de a-l accepta pe Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) ca mântuitor o decizie relativ simplă, directă, una pe care au luat-o sute și sute de milioane de oameni de-a lungul secolelor? Ce este dificil sau ciudat în această alegere?

De ce este Isus (Pacea fie asupra sa!) de acord cu doctrinele islamului, spunându-ne că drumul spre distrugere este lung şi uşor de parcurs, dar calea către mântuire este mult mai dificilă? Odată ce Isus (Pacea fie asupra sa!) a „reușit pentru noi" şi noi l-am acceptat ca mântuitor al nostru, călătoria pe această cale îngustă despre care el vorbeşte încă este o cerinţă pentru mântuire?

Dacă este aşa, nu înseamnă că mecanica mântuirii poate fi diferită faţă de cum am putut să credem la început și că aceasta poate avea mai mult de o parte în mişcare?

Dacă nu, atunci de ce Isus (Pacea fie asupra sa!) menţionează această cale?

„Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. ~ Atunci zice: «Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. ~ Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.»"

[Biblia, Matei, 12:43-45]

Dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) a îmbrăţişat această concepție, cum că el a venit pentru a „reuși pentru noi", este greu de înţeles de ce el este atât de dornic ca noi să înţelegem, după cum și islamul este dornic să înţelegem, importanţa vitală de a ne menţine o pavăză constantă împotriva forţelor negative. Acestea, este clar, sunt forţe care pot invada chiar și mintea şi sufletul cuiva care s-a căit cu sinceritate şi a crezut.

Din moment ce Isus (Pacea fie asupra sa!) a „reuşit pentru noi", și noi l-am acceptat ca mântuitor al nostru, suntem încă, aparent, pasibili de a fi pângăriți de aceste forţe – într-un mod care lasă ultima noastră situaţie să fie mai rea decât pe prima şi sufletele noastre într-un pericol foarte mare.

Dacă ultima „noastră situație" este mai rea decât prima, suntem în mod clar conduși către Iad.

Oare nu înseamnă aceasta că mecanica mântuirii poate fi diferită faţă de ceea ce am putut crede la început şi că aceasta poate avea mai mult de o parte în mişcare?

Dacă mântuirea are doar o parte în mişcare, de ce Isus (Pacea fie asupra sa!) a vorbit despre acest pericol?

„Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face Voia Tatălui Meu care este în Ceruri."

[Biblia, Matei, 7:21]

Aceasta este o învățătură ciudată pentru o religie construită pe principiul de a recunoaște că Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) este Domnul.

Dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) a îmbrăţişat aceasta concepție, că el a venit pentru a „reuși pentru noi", este greu de înțeles de ce ne-ar spune, cu cele mai clare cuvinte posibile, că numindu-L pe el Domn și atât nu este suficient pentru a câştiga mântuirea. Şi cât de diferită este exact această numire, pe care Isus (Pacea fie asupra sa!) o vede în mod clar ca fiind insuficientă, de faptul de a-l proclama ca mântuitor personal?

Din moment ce Isus (Pacea fie asupra sa!) a reușit pentru noi şi noi l-am acceptat ca mântuitorul nostru, este încă obligatorie pentru noi porunca lui de a îndeplini Voia lui Dumnezeu pentru a obține mântuirea?

Dacă eşuăm în a îndeplini Voia Tatălui său din Ceruri, este mântuirea noastră în pericol?

Și dacă da, nu înseamnă aceasta că mecanica mânturii poate fi diferită faţă de cum am fi putut să credem la început și că aceasta poate avea mai mult de o parte în mişcare?

Dacă nu este, de ce menţionează Isus (Pacea fie asupra sa!) această cerinţă şi nu menţionează, într-un moment în care ar fi perfect adecvat să facă acest lucru, rolul său de a salva sufletele ca singurul fiu al lui Dumnezeu? De ce el (Pacea fie asupra sa!) decide în schimb să insiste atât de puternic pe necesitatea de a asculta Voia Atotputernicului Dumnezeu?

Realitatea centrală a creştinismului, ni se spune, este aceea că Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) a murit pentru a salva omenirea, dând astfel celor care cred în el un nou început cu Atotputernicul..

Să presupunem că punem întrebarea: de ce ar trebui să am nevoie de un nou început în primul rând? C.S. Lewis şi mulţi dintre cei care sunt de acord cu el ar oferi acest răspuns: „Omenirea a căzut din grație şi este, prin urmare, în mod inerent păcătoasă. Singurul lucru care poate remedia o astfel de cădere este sângele lui Isus Hristos."

Dacă au dreptate, atunci am găsit răspunsul la problema foarte importantă a mântuirii veşnice.

Dacă au dreptate, am întâlnit o informaţie memorabilă şi importantă, cu siguranţă o informaţie care trebuie să intereseze pe fiecare ființă umană de pe Pământ.

Dacă au dreptate, avem responsabilitatea de a încerca să împărtăşim această informaţie, această veste bună, cu fiecare membru al familiei umane.

Înainte de a accepta o astfel de responsabilitate, cu toate acestea, avem dreptul şi obligaţia de a pune întrebarea care este cumva întotdeauna neglijată: „Sprijină cuvintele atribuite de Evanghelii lui Isus această teorie?"

„Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului şi să fii aruncat în temniţă. ~ Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ."

[Biblia, Matei, 5:25-26]

Poate această parabolă a lui Isus (Pacea fie asupra sa!), atât de rar învăţată sau analizată în congregaţiile din biserici, fi înţeleasă ca nimic altceva decât o parabolă a mântuirii şi a blestemului?

Poate „temniţa" reprezenta altceva decât Iadul?

Poate „judecătorul" reprezenta altceva decât pe Dumnezeu?

Poate „pârâşul, care ne poate da pe mâna judecătorului „în orice moment" fi altceva decât propria noastră inevitabilă moarte?

Este într-adevăr sângele lui Isus cel răstignit cel care ne salvează în timp ce suntem pe drumul nostru către judecâtă?

Sau... ceea ce ne salvează este propria noastră alegere să ajungem la o înțelegere cu pârâşul?

În această parabolă a lui Isus (Pacea fie asupra sa!), mântuirea se află în decizia noastră de a recunoaşte realitatea morții noastre iminente, dorinţa noastră de a „rezolva" cazul nostru înainte ca judecătorul sa ia o decizie în legătură cu noi, decizie care ştim că nu ne va bucura. Ceea ce ne salvează este propria noastră dorinţă de a „plăti" prin căinţa şi faptele bune din această viaţă, evitând astfel pedeapsa în cea viitoare. Ceea ce ne salvează este propria noastră concluzie că ar fi mai bine să acceptăm „termenii" care ne sunt oferiți, să ne supunem situaţiei grele şi să ne străduim cât de mult putem înainte de a ajunge la „judecâtă".

Această supunere pragmatică la realitatea situaţiei cu care ne confruntăm toți este, după cum se dovedeşte, principiul teologic de călăuzire al islamului. Şi este, pentru cititorul atent al Q, principiul teologic de călăuzire a lui Isus (Pacea fie asupra sa!), de asemenea.

Avem dreptul și datoria de a întreba: unde, în această parabolă, ni se spune despre acţiunea ispăşitoare a sângelui fiului lui Dumnezeu?

Avem dreptul și datoria de a întreba: dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) a împărtășit o parabolă de mântuire cu noi şi a sărit peste partea despre propria sa jertfă pentru omenire, problema este cu Isus (Pacea fie asupra sa!)... sau cu teoria noastră a sacrificiului lui pentru întreaga omenire?

Nu putem susține în mod serios că este o simplă „coincidență" faptul că Isus (Pacea fie asupra sa!) nu menţionează acţiunea ispăşitoare a sângelui fiului lui Dumnezeu în niciuna dintre spusele lui.

Și nici nu putem considera o „coincidență" faptul puternic şi derutant că nici măcar un singur cuvânt care să promoveze teologia salvării prin jertfa lui Hristos nu apare în cele mai vechi versete din Evanghelie.

În schimb, în Q, îl auzim pe Isus (Pacea fie asupra sa!) mustrându-l pe Satana când acesta îl testează , referindu-se la el ca fiind fiul lui Dumnezeu.

În Q, îl auzim pe Isus (Pacea fie asupra sa!) prevestind soarta oamenilor care ascultă instrucţiunile sale de viaţă şi nu reuşesc să le pună în aplicare. Dacă dorea să prevestească soarta acelora care nu reuşesc să accepte jertfa lui pentru omenire, cu siguranță el (Pacea fie asupra sa!) ar fi făcut acest lucru!

În Q, îl auzim pe Isus (Pacea fie asupra sa!) referindu-se la el însuşi ca la fiul lui Adam (Pacea fie asupra sa!) – care nu este deloc acelaşi lucru cu a fi singurul fiu născut al lui Dumnezeu.

Aceste fapte nu pot fi accidente, nu pot fi coincidențe, nu pot fi întâmplătoare.

Primele dovezi sunt destul de clare: noţiunile despre jertfa şi răscumpărarea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) pentru întreaga omenire a unui om care a fost Dumnezeu întrupat, pur şi simplu nu au fost parte din Evanghelia timpurie. Aceste concepte au fost adăugate mai târziu, mult timp după încheierea misiunii lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Dacă citim versetele din Evanghelia timpurie cu inima și mintea deschise, nu ne putem spune sincer nouă înşine că Isus (Pacea fie asupra sa!) a văzut misiunea sa ca pe una menită să „reușească pentru noi".

Trebuie să conchidem, în schimb, că el (Pacea fie asupra sa!) a fost mult mai interesat să găsească modalităţi pentru a ne feri de rău – să ne facă să alegem să ne întoarcem din nou și din nou la Dumnezeu – să ne facă să discernem noi înşine şi să ne supunem Voii lui Dumnezeu – să ne facă să ascultăm sfaturile propriilor noastre suflete – să ne facă să ne purificăm noi înşine sub călăuzirea Atotputernicului Dumnezeu – să ne facă să ne căim pentru păcate înainte de a fi aduși în faţa Judecătorului.

„Fără sacrificiul lui Isus cu moartea, nu ar mai exista creştinismul..", a predicat recent un pastor contemporan american.

Cuvintele sale sunt ecoul sentimentelor lui C.S. Lewis şi a marii majorități a teologilor şi a clerului creştin. Dacă Chadwell şi restul acestor persoane au dreptate, atunci instrucțiunile clare din Evanghelie pentru mântuire pe care le-aţi citit în acest capitol – instrucţiuni care nu au nimic de a face cu moartea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) drept sacrificiu – probabil aparțin altor credinţe. Dacă experţii insistă că aceste învăţături nu îşi au locul în creştinism, atunci ei pot fi siguri că acestea au mare legătură cu islamul.

Dacă suntem creştini adevăraţi, trebuie să acceptăm ca autoritate ceea ce Isus (Pacea fie asupra sa!) ne-a învățat cu privire mântuire.

Şi dacă ne interesează cu adevărat de ce Isus (Pacea fie asupra sa!) ne-a învățat despre acest subiect, nu putem să nu observăm că mesajul său este în mare parte asemănător cu – este, de fapt, identic cu – ceea ce ne învaţă islamul.

În cele din urmă am găsit că era necesar să mă cufund într-o comunitate

de credinţă. M-am alăturat şi am devenit activ în confesiunea protestantă locală,

o biserica congregațională.

Am condus școlile de duminică pentru copii şi, pe scurt, îi învăţam Evanghelia cu pildele pentru adulţi. La școală duminicală pentru copii, am rămas chiar cu

programa ce mi-a fost dată; dar în clasa de adulți, am încercat

să provoc participanţii să se confrunte cu anumite pilde în mod direct, fără a filtra totul prin apostolul Pavel. Am avut discuţii interesante, dar am simţit rezistenţă şi nu am mai încercat să predau unei clase de adulţi după aceea.

Soția mea s-a alăturat în cele din urmă bisericii mele. (Ea este un membru acolo și astăzi.)

Capitolul 7 Cum rămâne cu Pavel?

„Dar nu numai pentru el este scris că «i-a fost socotită ca neprihănire»; ~ Ci este scris şi pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru..."

[Biblia, Romani, 4:23-24]

„Mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor în lumină. ~ El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului Dragostei Lui, ~ În care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor."

[Biblia, Coloseni, 1:12-14]

Atunci când discut despre Isus (Pacea fie asupra sa!) cu creştinii obișnuiți, unele întrebări au tendinţa de a apărea din nou şi din nou. Cele mai frecvente dintre întrebări sună ceva de genul acesta:

„Cum rămâne cu Pavel? Cum rămâne cu ceilalți mari gânditori, teologi şi cărturari creştini care au lucrat secole de-a rândul şi au dezvoltat marile sisteme de gândire şi marile sisteme de filozofie din jurul teologiei creştine? Nu gravitează munca lor în jurul ideii că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost singurul fiu al lui Dumnezeu şi s-a jertfit pentru întreaga omenire? Nu cumva îi ignorați?"

Deloc. Este destul de imposibil să îl ignorăm pe Pavel, pentru că el este un orator talentat şi un teolog cu o influenţă extraordinară şi durabilă. Este la fel de imposibil, cu toate acestea, ca un creştin meditativ să îl asculte pe Pavel, sa vadă dacă el este în contradicţie cu Isus (Pacea fie asupra sa!).

Creștinismul, conform lui Pavel, ne spune că, de fapt, există o lege naturală (cunoscută de asemenea ca lege morală) – o lege inerentă a binelui și a răului pe care marea majoritate a oamenilor o poate percepe clar și pe care ea își doreşte, în adâncul sufletului, să o urmeze. Creştinismul ne spune că există o lege care reflectă Divinul, o lege pe care oamenii nu se pot aştepta să o asculte în mod corespunzător fără jertfa mielului lui Dumnezeu. Si aceasta pentru că suntem păcătoşi, pentru că nu ne putem aştepta să îndeplinim ceea ce ni se cere, după cum ni se spune, pentru că nu atingem scopul Slavei lui Dumnezeu. Aceasta este poziţia lui Pavel și poziţia de la care începe teologia creştină.

Cu toate acestea, chiar dacă înţelegem ceea ce spune Pavel, trebuie, de asemenea, să înţelegem ceea ce spune Isus (Pacea fie asupra sa!).

Isus (Pacea fie asupra sa!) are, după cum am văzut în capitolul 3, o concepție mult mai profundă şi mai bogată despre percepţia moralității umane decât Pavel şi ceilalți teologi creştini.

Isus (Pacea fie asupra sa!) respinge explicit, după cum am văzut în capitolul 5, pretinderile de Divinitate despre el. El (Pacea fie asupra sa!) este în mod clar un profet (deci, un mesager de la Dumnezeu); nu este Dumnezeu, şi aceasta este ceea ce el însuşi spune.

Isus (Pacea fie asupra sa!) susţine, după cum am văzut în capitolul 6, că supunerea completă faţă de Voia lui Dumnezeu, înainte ca moartea să ne surprindă şi să fim traşi la răspundere pentru păcatele noastre, este criteriul de mântuire.

Şi putem fi siguri, chiar dacă suntem gata sau nu să recunoaștem acest lucru pentru noi înşine sau să îl discutăm cu alţii, că, în cele din urmă, vom fi trași la răspundere pentru ceea ce ştim şi am ales să ignorăm, despre învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Deci să presupunem că Pavel ne spune – la fel ca C.S. Lewis şi o mie de alți mari gânditori creştini ne spun — că tu şi eu nu vom putea niciodată, indiferent cât de mult ne vom strădui, să trăim după poruncile legii naturale pe care Dumnezeu a pus-o în inimile noastre.

Să presupunem că Pavel și o mie de alți mari gânditori ne spun că Dumnezeu Însuşi a devenit om pentru a îndeplini aceste cereri în numele nostru.

Chiar dacă Pavel şi o mie de alți mari gânditori ne avertizează că suntem pierduți dacă nu ne aliniem gândirea la noţiunile lor de mântuire... chiar dacă Pavel şi alţii insistă cu toate acestea, că noi suntem obligaţi să îl ascultăm pe Isus (Pacea fie asupra sa!).

Isus (Pacea fie asupra sa!) îl respinge pe Pavel şi pur şi simplu nu se poate discuta pe marginea acestui punct... cu excepţia oamenilor care îl resping pe Isus (Pacea fie asupra sa!). Acest fapt a fost ignorat sistematic – şi/sau intenţionat mascat – timp de mai bine de două mii de ani. Deci, sper că mă veți ierta pentru repetarea acestuia aici.

Ceea ce ne spun Pavel şi alţii este intrigant și (posibil) foarte important. Cu toate acestea, dacă nu îi acordăm lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) ultimul cuvânt în problemele extrem de importante, noi trebuie să ne oprim un moment pentru a ne întreba ce fel de creștini suntem. Urmăm oamenii sau îl urmăm pe Hristos ?

Este imperios necesar să facem un efort conştient pentru a compara viziunea asupra lumii pe care o prezintă Isus (Pacea fie asupra sa!) cu viziunea asupra lumii pe care o prezintă Pavel şi ceilalţi. Nu putem crede că aceste două viziuni asupra lumii sunt identice doar pentru că am fost crescuţi cu credinţa că sunt identice. De fapt, ele nu sunt identice.

Simplul fapt că taţii noştri, mamele si bunicii (şi oricine altcineva care a venit înaintea lor) au crezut în ceva, nu înseamnă că au avut dreptate. Isus (Pacea fie asupra sa!) şi Pavel oferă, de fapt, viziuni asupra lumii foarte diferite, chiar dacă părinţii şi bunicii noștri nu au observat acest lucru.

Şi dacă viziunea asupra lumii a lui Pavel este în conflict cu cea a lui Isus (Pacea fie asupra sa!)... atunci lui Isus (Pacea fie asupra sa!) trebuie să îi fie acordată prioritate, chiar dacă această prioritate este sau nu populară.

„Isus i-a spus: «Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?» ~ El a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» ~ «Bine ai răspuns», i-a zis Isus, «fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică.»"

[Biblia, Luca, 10:26-28]

Imaginaţi-vă că Pavel are dreptate. Să presupunem că Dragostea lui Dumnezeu, o dragoste atât de puternică încât echivalează cu supunerea completă, nu este suficientă pentru a asigura mântuirea. Să presupunem că au existat și alte cerinţe pentru succesul spiritual decât cea menţionată în pasajul din Evanghelie de mai sus.

Imaginaţi-vă că mântuirea cere „răscumpărarea care este în Isus Hristos" [Biblia, Romani, 3:24], „răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor." [Biblia, Coloseni, 1:14].

Imaginaţi-vă ca mântuirea chiar necesită ca Dumnezeu Însuşi să ia formă umană şi să îşi verse sângele pentru a ne ierta păcatele şi a face posibilă viaţa veşnică pentru noi.

Atunci de ce într-o lume în care Isus (Pacea fie asupra sa!) îi răspunde celui care îl întreabă în pasajul de mai sus, nu ar menţiona acest fapt?

Isus (Pacea fie asupra sa!) ne spune foarte clar: tânărul a răspuns corect!

Dacă tânărul nu ar fi răspuns corect şi ar fi omis partea despre sânge şi sacrificiul lui Dumnezeu luând formă umană... i-ar fi spus Isus (Pacea fie asupra sa!): „Bine ai răspuns, fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică."?

Deci... cum rămâne cu Pavel?

Problema nu este şi nu poate fi aceea că Isus (Pacea fie asupra sa!) nu îl ascultă destul de atent pe Pavel. Problema trebuie să fie, prin urmare, aceea că Pavel nu îl ascultă suficient de atent pe Isus (Pacea fie asupra sa!).

Cu cât mai mult cercetez subiectul istoriei timpurii a Evangheliilor, cu atât mai mult mă gândesc la acea conversaţie despre Evanghelia după Ioan cu preotul meu. Mi-am dat seama că ceea ce nu a dorit sau nu a putut să-mi spună a fost că autorul/autorii Evangheliei după Ioan au mințit.

Aceasta, în mod evident, nu a fost povestirea unui martor, deşi așa s-a pretins a fi.

Mă aflam într-o situaţie ciudată. Cu siguranţă mă bucuram de tovărășia creştinilor din biserica mea, care erau toți persoane credincioase şi se rugau.

A face parte dintr-o comunitate religioasă era important pentru mine. Cu toate acestea, aveam îndoieli intelectuale profunde cu privire la presupusa istoricitate a narațiunilor Evangheliei. Mai mult decât atât, înțelegeam, fără îndoială, în mod diferit mesajul spuselor lui Isus din Evanghelie faţă de cum îl înţelegeau, aparent, colegii mei creştini.

Am ajuns într-un punct în care am fost fascinat de intersecţia aparentă a tradiţiei mistice creştine cu aceea a sufiștilor şi a budiştilor Zen. Şi chiar am scris despre astfel de probleme. Însă, părea că nimeni din biserica mea nu împărtăşea zelul meu pentru aceste probleme.

În mod special, am fost interesat de cercetarea care a indicat că straturile cele mai vechi ale Evangheliilor reflectă o sursă extrem de precoce cunoscută sub numele de Q şi că fiecare dintre cuvintele individuale ale lui Isus din aceasta trebuiau evaluate pe baza meritelor proprii şi nu ca o parte din materialul narativ care le înconjura. Materialul narativ, am învăţat – material constituit, printre altele, din narațiunile răstignirii care formează nucleul teologiei creştine – că, de fapt, a fost adăugat mulţi ani mai târziu. Am început să mă concentrez mai atent pe aceste versete şi să le folosesc ca un criteriu după care să evaluez aceste părţi ale Noului Testament, care au părut mulți ani reci şi străine pentru mine.

Capitolul 8 Contextul

„A zis: «Doamne, deschide-mi mie pieptul ~ Şi uşurează-mi mie lucrul [ce trebuie să-l împlinesc] ~ Şi dezleagă-mi nodul limbii mele, ~ Pentru ca ei să priceapă vorbele mele!» [Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 20:25-28]

„Tu nu ne-ai oferit contextul tuturor acestor cuvinte", poate fi obiectat, „ci doar ai citat pasaje foarte scurte din Scriptură. Tu omiţi în mod deliberat porţiuni cheie din mesajul Evangheliei pentru a induce oamenii în eroare."

Aceasta este o altă reacţie comună a creştinilor în fața problemelor pe care le-am ridicat aici.

De fapt, poate că este cea mai comună justificare pentru a întoarce spatele abordării discutate în această carte. Argumentul este că un verset din Evanghelie este pur şi simplu incomplet fără legătură sau comparaţie cu un alt verset Evanghelic.

Este extrem de important pentru noi să înţelegem, atunci, că acest argument rezultă dintr-o profund şi eronată înţelegere a modului în care au fost scrise Evangheliile.

Cei mai buni învățaţi biblici (nemusulmani!) din lume sunt acum de acord că: „Înainte de a exista o poveste a lui Isus, au existat Evangheliile."

Cei mai buni învăţaţi biblici (nemusulmani!) din lume sunt acum de acord că spusele individuale ale Evangheliei pe care le-am citat aici trebuie să fie valabile şi să fie interpretate în mod independent.

Cuvintele originale ale lui Isus (Pacea fie asupra sa!) nu au fost „legate" de alte versete, cum am fost învăţaţi, şi cu siguranţă nu au fost „legate" de scrierile de mai târziu ale apostolului Pavel.

Nu este necesar să luați cuvintele mele în considerare pentru a rezolva această problemă extrem de importantă pentru dumneavoastră.

Este vorba despre o constatare centrală a cercetărilor moderne ale Noului Testament. Este vorba despre o constatare care este destul de clară pentru oricine este dispus să apeleze pentru un moment la învăţături... şi nici măcar învăţăturile recente, ci cele de acum şase sau şapte decenii. Nu este vorba, în acest moment, dacă islamul este de acord cu creştinismul, ci despre faptele obiective ale analizei textuale contemporane a Evangheliilor.

Aveți aici dovada.

• „Este unul dintre punctele făcute de criticile recente și anume că metoda caracteristică de compilare a Evangheliei a fost doar această colocaţie simplă de unităţi independente şi cu cât mai mare este efortul după continuitate, cu atât mai avansată este etapa de dezvoltare de la tradiţia originală." – „O Evanghelie nouă", C.H. Dodd, Comunicatul bibliotecii lui John Rylands (1936), republicat în Studiile Noului Testament, (Scribners, New York, 1956), p. 12-52.

Cu cât mai uşor de înţeles este partea narativă cu atât mai îndepărtat este pasajul din Evanghelie în cauză de tradiţia originală, de unităţile „iniţiale independente". Cu cât mai abilă este naraţiunea, cu atât mai puţin autentică este, probabil, povestea relatată.

Deci, dacă cineva insistă asupra faptului că trebuie să „interpretăm" (spre exemplu) descrierea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) a cerințelor pentru mântuire din Matei, 5:25-26, amintindu-ne că un astfel de verset nu poate fi „înţeles în mod corespunzător" fără a recurge la alte versete sau povești din Evanghelii... acea persoană – din punctul de vedere al învățăturilor moderne – pur şi simplu se înşală.

De fapt, trebuie să începem întrebându-ne pe noi înşine ce înseamnă un astfel de pasaj atunci când este văzut ca o singură unitate. Nu ne putem asuma că a fost compus inițial ca o parte a unei povestiri întregi. Nu a fost.

Cel care clarifică acest punct în public este considerat, de un sfert dintre oameni, a fi un creştin „rău".

Cu toate acestea, este cu adevărat un „bun creştin" acela care ignoră cercetarea biblică minuțioasă din secolul trecut? Cu siguranţă, cineva nu devine un creştin „mai bun" dacă închide ochii ascultător în faţa faptelor atunci când i se spune să facă acest lucru.

Acum ştim că ne apropiem de acel Isus istoric când evaluăm spusele din Evanghelia timpurie în mod independent, fără a beneficia de continuarea naraţiunii... pentru că este modul în care acestea au fost colectate iniţial. Decât să pretindem că acest fapt important nu există, mai bine l-am folosi pentru a obţine o mai bună înţelegere a mesajului original al Evangheliei.

Fie că este popular pentru noi să spunem aşa sau nu, fie că preotul sau pastorul nostru vrea sa recunoască în fața congregaţiei sau nu, fie că a susţine acest lucru este convenabil pentru cei dragi sau nu, Evangheliile de început au fost colectarea cuvintelor lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Nu erau povești.

Aceste Evanghelii timpurii au evitat în mare măsură sa povestească. Ele pur şi simplu au relatat ceea ce Isus (Pacea fie asupra sa!) a spus în diferite momente, în timpul misiunii sale. Primii credincioşi au amintit spusele individuale sau scurte schimburi de cuvinte cu Isus (Pacea fie asupra sa!), le-au împărtăşit între ei în conversaţii, apoi le-au memorat. Această tradiţie orală a devenit o tradiţie scrisă în cele din urmă.

Ca şi creştini meditativi, ar trebui, desigur, să ne intereseze ceea ce a spus Isus (Pacea fie asupra sa!) cu adevărat. Sper că veţi fi de acord asupra faptului că, dacă cineva pretinde a fi creştin, dar nu este interesat de ceea ce a spus Isus (Pacea fie asupra sa!), această practică este într-adevăr un tip de creştinism foarte ciudat! Şi atunci ar trebui să fim interesați în a determina care cuvinte au fost de fapt cuprinse în primele Evanghelii.

Crearea Evangheliilor de mai târziu – inclusiv cele ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan – nu a fost, după cum am fost probabil învăţați, o chestiune a cuiva care a „pornit de la zero" sau care a scris sub inspiraţia spontană a lui Dumnezeu. Mai degrabă, aceste Evanghelii tradiţionale au apărut prin atenta adunare la un loc şi amplificare a diferitelor tradiţii existente. Cuvintele individuale au fost adunate în discursuri şi, în cele din urmă, înconjurate de material narativ – de o poveste.

Acest lucru înseamnă că, atunci când ne gândim la autenticitatea diverselor povestiri din Evanghelie în Q, cea mai mică unitate de text posibilă este adesea cea mai importantă. Materialul „explicativ" sau „povestea" care înconjoară această unitate mică de text, atunci când apare în Evangheliile tradiţionale pe care le avem astăzi, este, prin definiţie, oarecum suspect. De ce? Deoarece întreg materialul narativ din Evanghelii este, prin definiţie, de origine mai recentă decât povestirile scurte care au fost memorate şi transmise pe cale orală de primii credincioşi.

Chiar dacă este dificil să facem astfel, trebuie să învăţăm să ne uităm la trecutul „poveștii" din Evanghelii şi să ne concentrăm intens pe spusele individuale, dacă dorim să înţelegem misiunea reală a lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Cu toate acestea, am fost aproape toată viaţa noastră învățaţi de autorităţile religioase să acceptăm materialul narativ care înconjoară povestirile din Evanghelie ca fiind adevăr de necontestat sau chiar realitate istorică. Dacă un anumit pasaj spune că Isus (Pacea fie asupra sa!) a spus aceasta și cealaltă pentru a explica aceasta şi cealaltă, atunci așa (am fost învăţaţi) trebuie să fi fost. Însă, dacă Dumnezeu ne-a dat Evangheliile, aşa cum a făcut, ne-a dat, de asemenea, şi minţi – şi acestea ar trebui să ne servească drept dovadă evidentă că El vrea să le folosim pe ambele.

Odată ce ne uităm dincolo de narațiuni, ne putem concentra direct pe ceea ce rămâne din versiunile memorate ale cuvintelor individuale iniţiale ale lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Refuzul de a face acest lucru nu este un semn de credință, ci mai degrabă un semn de supunere şi cele două nu sunt identice.

Din fericire, primele versiuni ale acestor cuvinte par să fi fost păstrate pentru noi în Q. Cum anume au fost conservate mai exact, nu vom şti niciodată. Dar ele sunt acolo. Şi au fost acolo mai devreme decât ceea ce le înconjoară.

De aceea, am citat numai pasaje foarte scurte din Evanghelii în această carte şi am evitat referințele încrucișate cu alte pasaje din acestea.

La acest punct, aud de multe ori următoarele: „Ceea ce spui despre învățăturile şi dezvoltarea textuală a Evangheliilor pare interesant. Dar încă nu pot scăpa de sentimentul că textele în cauză au fost manipulate de oameni."

Şi acest lucru este adevărat. Ele chiar par să fi fost manipulate. Dar nu sunt învăţaţii moderni cei care au făcut acest lucru.

Pentru a explica ce vreau să spun, trebuie să vă dau câteva informaţii de fundal... și să îmi cer scuze în avans de la dumneavoastră. Am fost destul de norocos în viaţa mea cât pentru a avea posibilitatea de a studia religiile lumii destul de îndeaproape. Unele modele istorice în dezvoltarea culturii religioase sunt imposibil de ignorat şi am să vă împărtăşesc câteva dintre ele acum, dar vreau să spun înainte de aceasta că intenţia mea nu este aceea de a denigra credinţa cuiva sau de a ataca concepţia cuiva despre Dumnezeu. Intenţia mea este numai aceea de a atrage atenţia asupra faptelor simple de istorie, fapte care pot fi confirmate consultând orice Enciclopedie bună sau carte responsabilă de religie comparată. Dacă vom studia aceste fapte, am putea ajunge la unele concluzii despre modul real în care a avut loc manipularea de către om a mesajului lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Considerăm că...

• Multe mişcări de credinţă dinainte de creştinism au promovat ideea că suferinţa şi moartea altcuiva face posibilă mântuirea.

• Mult înainte de Isus (Pacea fie asupra sa!), zeul Attis, în Phrygia (Turcia de astăzi) a fost considerat ca fiind singurul fiu al lui Dumnezeu şi mântuitorul întregii omeniri. Pe 24 martie a fiecărui an, se presupune că el a sângerat până la moarte la poalele unui pin. Se credea că sângele lui aducea viaţă nouă de pe Pământ. În fiecare primăvară, adoratorii lui au sărbătorit învierea sa triumfătoare din morţi.

• Mult înainte de Isus (Pacea fie asupra sa!), adepții zeului Adonis din Siria au considerat că acesta a murit pentru salvarea omenirii. În fiecare primăvară, adoratorii lui au sărbătorit învierea lui triumfătoare din morţi.

• Mult înainte de Isus (Pacea fie asupra sa!), adepții zeului egiptean Osiris sărbătoreau, în fiecare primăvară, învierea lui triumfătoare din morţi. De asemenea,ei sărbătoreau nașterea lui pe 29 decembrie.

• Mult înainte de Isus (Pacea fie asupra sa!), semizeul grec Dionis a fost considerat ca fiind fiul lui Zeus. Adepții lui au sărbătorit învierea lui triumfătoare din morţi la echinocţiul de primăvară. Întruparea sa romană, Bacchus, a avut o zi de naştere familiară: 25 decembrie.

• Mult înainte de Isus (Pacea fie asupra sa!), adepții lui Mithra, zeul-soare persan, sărbătoreau ziua lui de naştere pe 25 decembrie. Ritualurile lor religioase au inclus o cină euharistică la care credincioşii au participat la natura divină a lui Mithra cu o masă sfântă de pâine şi vin.

C.S. Lewis face o scurtă referire (este de înţeles) la aceste tradiţii în Creştinismul cel simplu. El face aceasta ca parte a unui studiu istoric zdrobitor al experienței umane religioase. Decât să ofere cititorilor săi specificul acestor sisteme de credinţă – specificul pe care tocmai l-am împărtăşit – Lewis ne spune că aceste mişcări au fost credinţele precursoare ale creştinismului: ciorne, dacă doriți, ale eventualei tentative a umanității de a se apropia de (încă nenăscutul) Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!).

Acest lucru este fie lene intelectuală supremă, fie înşelăciune deliberată. Şi Lewis nu a avut o minte leneşă.

Aşadar, să recunoaştem faptele. Circumscripţiile păgâne au jucat un rol important nu numai în dezvoltarea Evangheliilor, ci și în doctrinele teologice de mai târziu, ritualuri şi sensibilităţi ale bisericii creștine. Aceste influenţe au trădat mesajul original al lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Influenţele acestor grupuri păgâne, din fericire, par a fi în întregime absente din pasajele evanghelice timpurii pe care le găsim în Q. Şi, de aceea, le acord atâta atenție şi rigurosului model monoteist de cult pe care îl conturează – şi cred că ar trebui să faci şi tu la fel.

Am aruncat o privire la „contextul" furnizat de istoria religioasă umană înainte de Isus (Pacea fie asupra sa!). Istoria religioasă de după misiunea lui Isus (Pacea fie asupra sa!), cu toate acestea, este la fel de revelatoare. Aceasta este, de asemenea, o sursă de „context". De o importanţă deosebită este acest fapt:

„Doctrina Trinităţii a fost impusă în mod oficial asupra creştinismului la trei secole după naşterea lui Isus, de către împăratul roman Constantin."

La Consiliul de la Niceea din anul 325 a venit prima aprobare formală a doctrinei că Dumnezeu era „Trinitar" în natură, o mișcare care a pavat calea către cruda persecuţie a celor care au respins această doctrină. Consiliul a fost convocat de către împărat şi nu de o figură religioasă din comunitatea creştină, fapt ce clarifică, oarecum, perspectiva importanței politice a acestui eveniment.

Constantin nu a inventat Sfânta Treime, dar el a avut unele motive clar pământene de a copia formularea trei-în-unul, printre ele unitatea în împărăţia lui. În acest sens, găsim scris:

„Aşa cum există astăzi doctrina (Trinităţii) s-a dezvoltat de-a lungul secolelor ca urmare a multor controverse... Aceste controverse au fost pentru mai multe motive stabilite la Consiliul Ecumenic, al cărui crez afirmă doctrina Sfintei Treimi. Constantin cel Mare, (care a convocat) primul Consiliu din anul 325 d.Hr., ar fi avut mai degrabă motive politice pentru rezolvarea problemei decât motive religioase."

[Sursa: Wikipedia (www.wikipedia.org)]

Acele grupuri care au îndrăznit să nu fie de acord cu formularea împăratului au fost etichetate rapid ca fiind eretice şi, în cele din urmă, au fost exilate sau eradicate.

Ce fel de om a fost acest Constantin, acest domnitor care a jucat un rol atât de decisiv în dezvoltarea globală a creştinismului? Mă tem că imaginea prezentată în istorie nu este una deosebit de măgulitoare... dacă suntem dispuși să privim dincolo de eufemismele atente din biografia sa tradiţionala.

Constantin a fost un tiran care a comis genocid, care a folosit violenţa pe o scară mai mare sau mai mică pentru a-și atinge scopurile (uneori misterioase). El şi-a ucis propriul fiu şi soţia din motive pe care nimeni nu a fost capabil să le înțeleagă; a sacrificat literalmente mii de oponenţi politici; a fost cunoscut ca un entuziast adorator al focului. A fost botezat ca și creştin numai pe patul de moarte. Şi, cu toate acestea, indiferent cât de profund a fost (sau nu) angajamentul lui personal cu credinţa, acest nemilos, pragmatic şi, probabil, sociopat şef al statului a fost, după Hristos însuşi şi apostolul Pavel, probabil cel mai influent om din istoria credinţei. Acest fapt este demn de a fi cercetat îndeaproape de fiecare adept al lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Se poate argumenta că, de fapt, Constantin îi întrece atât pe Isus (Pacea fie asupra sa!), cât şi pe Pavel în influenţă. Este formularea lui Constantin de la Niceea a Sfintei Treimi, cea care a dominat, într-un mod determinant, majoritatea teologiei creştine din ultimele şaptesprezece secole. Mulţi oameni se comportă astăzi ca şi cum această realitate istorică este un rod al misiunii lui Isus (Pacea fie asupra sa!), la fel de naturală ca ploaia care cade sau ca iarba care creşte. Nu este.

Oricine spune că Evangheliile susțin brand-ul lui Constantin de ortodoxie trebuie să se confrunte cu o întrebare ciudată: „Cum ne explicăm faptul că nimeni nu a predicat formularea de la Niceea înainte de timpul lui Constantin?"

Niciun istoric responsabil al creştinismului nu discută modificările puternice şi de lungă durată ale teologiei creştine, care au avut loc în secolele de după Isus (Pacea fie asupra sa!).

Aceste modificări nu au apărut din senin. Mai degrabă, ele au culminat în Consiliul lui Constantin. Ei au realizat beneficii politice distincte pentru regimul împăratului. Şi este pur şi simplu imposibil ca un creștin modern, meditativ, să se împace cu ele fără a accepta cel puţin posibilitatea apostaziei – adică trădarea formală a teologiei pe care însuşi Isus (Pacea fie asupra sa!) a urmat-o, teologia de supunere totală în faţa Singurului Creator, Allah (Dumnezeu).

Un lucru remarcabil este reprezentat de faptul că mare parte din acea teologie originară este încă evidentă în versetele din Evanghelia de început. Uitați-vă la învăţăturile pe care le găsim în Q... şi întrebaţi-vă cât de mult seamănă cu „contextul" lui Constantin.

În Q, Isus (Pacea fie asupra sa!) ne avertizează să ne temem doar de judecâta Singurului Dumnezeu:

„Vă spun vouă, prietenii Mei: să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceea nu mai pot face nimic. ~ Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în Gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi." [Biblia, Luca, 12:4-5]

Acest lucru este identic cu principiul islamic cunoscut sub numele de taqwa. Comparați cu:

„Ale Lui sunt cele din Ceruri şi cele de pe Pământ şi a Lui este supunerea veşnică. Şi oare vă temeţi voi de altcineva în afara lui Allah?" [Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 16:52]

În Q, Iisus (Pacea fie asupra sa!) avertizează umanitatea în mod clar că avantajele şi plăcerile pământeşti nu ar trebui să fie scopul vieții noastre:

„Dar, vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea! ~ Vai de voi care sunteţi sătui acum! Pentru că voi veţi flămânzi! Vai de voi care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi tângui!" [Biblia, Luca, 6:24-25]

Acest lucru este identic cu avertizarea islamului conform căreia nu trebuie să ne lăsăm păcăliți de ispitele din această dunya (viața pământească). Comparați cu:

„Vă abate goana după înmulţire, ~ Până când veţi vizita mormintele. ~ Nu! Voi veţi şti curând! ~ Şi încă o dată: Nu! Voi veţi şti curând! ~ Nu! Dacă aţi şti cu siguranţă! ~ Voi veţi vedea Iadul! ~ Încă o dată: Îl veţi vedea, cu siguranţă! ~ Apoi veţi fi întrebaţi, în Ziua aceea, despre plăceri!" [Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 102:1-8]

Probabil la fel de revelator este faptul că Q nu ne învaţă nimic despre răstignire sau despre natura de sacrificiu a misiunii lui Isus (Pacea fie asupra sa!)... o omisiune într-adevăr intrigantă, luând în considerare următoarele cuvinte înfricoșătoare:

„Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avrām, Isāc şi Iacov în Împărăţia Cerurilor. ~ Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor." [Biblia, Matei, 8:11-12]

Există context... şi trădare. Fiecare dintre noi trebuie să decidă pentru sine care este care.

Aceia dintre noi care nu doresc să accepte resturile păgâne ale lui Constantin ca fiind fundamentul permanent al credinţei noastre religioase poate ca nu sunt „creştini adevărați", după cum susțin calomniatorii noștri.

Apoi, din nou... nu se ştie niciodată. Poate au dreptate.

Cu cât mai mult m-am uitat la cuvintele din Q, cu atât mai mult a devenit imposibil pentru mine să reconciliez noţiunea Sfintei Treimi cu cea care mi se părea cea mai autentică dintre Evanghelii. M-am trezit faţă în faţă cu unele întrebări foarte dificile:

• Unde în Evanghelii a folosit Isus cuvântul „Trinitate"?

• Dacă Isus a fost Dumnezeu, după cum susține doctrina Trinităţi, de ce s-a închinat lui Dumnezeu?

• Dacă Isus a fost Dumnezeu, după cum susține doctrina Trinităţii, la cine se ruga şi de ce?

Cu cât mai mult încercam să ignor aceste întrebări, cu atât mai mult mă bântuiau.

În noiembrie 2002, am început să citesc o traducere a Coranului.

Nu mai citisem niciodată înainte o traducere în engleză a întregului text coranic. Am citit doar rezumate ale Coranului scrise de nemusulmani.

(Şi rezumate foarte înșelătoare.)

Cuvintele nu descriu în mod adecvat efectul extraordinar pe care această carte l-a avut asupra mea. Este suficient să spun că acelaşi magnetism care m-a atras la Evanghelii la vârsta de 11 ani a fost prezent într-o formă nouă şi profund imperativă. Această carte îmi vorbea, aşa cum aș putea spune că Isus îmi vorbea despre problemele de interes final.

Coranul îmi oferea călăuzirea cu autoritară şi răspunsuri imperioase la întrebările pe care mi le-am pus ani de zile despre Evanghelii.

Coranul m-a condus la mesajul său pentru că a confirmat în mod puternic şi necruţător cuvintele lui Isus, cuvinte care am simţit în inima mea ca trebuiau să fie autentice. Știam sigur că ceva a fost schimbat în Evanghelii. Ştiam, de asemenea, că acel ceva a fost lăsat intact în textul Coranului.

Capitolul 9 „Nu există altă Divinitate în afară de Allah (Dumnezeu)"

„Ale Lui sunt cele din Ceruri şi cele de pe Pământ şi a Lui este supunerea veşnică. Şi oare vă temeţi voi de altcineva în afara lui Allah?"

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 16:52]

Un musulman este, literalmente, cel care se supune voinţei Singurei Divinităţi, Allah.

Astăzi, un musulman este cineva care este dispus să spună, din proprie voinţă:

„Cred că nu există nicio altă Divinitate în afară de Allah şi că Mohammed este Robul şi Trimisul Său."

Partizanii islamului nu îl consideră pe Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) sau pe oricare alt profet a fi de origine Divină. Ei cred că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost un profet al lui Allah (Dumnezeu) şi nu Dumnezeu întrupat. Ei cred că Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a fost un Profet al lui Allah (Dumnezeu) şi nu Dumnezeu întrupat.

Cu toate acestea, ei consideră Coranul, textul care i-a fost revelat lui Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), ca fiind Divin în natura sa.

Acest lucru poate părea la prima vedere o cerinţă dificilă. Cu toate acestea, ar trebui să ştiţi că, dacă sunteţi de acord cu Isus (Pacea fie asupra sa!) atunci când ne spune că Dumnezeu ştie tot ceea ce este în fiecare inimă şi, de asemenea, cunoaşte tot ceea ce credem sau plănuim...

„Nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nici ascuns, care nu va fi cunoscut." [Biblia, Luca, 12:2]

... atunci sunteţi deja de acord cu Coranul.

Dacă sunteţi de acord cu Isus (Pacea fie asupra sa!) atunci când ne spune ca oamenii vor fi traşi la răspundere după moarte pentru faptele lor şi că cei ale căror fapte rele vor atârna mai greu în balanță,vor avea o soartă foarte diferită de cea a celor dreptcredincioşi...

„Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. ~ Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc." [Biblia, Matei, 7:18-19]

... atunci sunteţi deja de acord cu Coranul.

Dacă sunteţi de acord cu Isus (Pacea fie asupra sa!) atunci când respinge încercarea Satanei de a-l numi „fiul lui Dumnezeu" şi insistă cu tărie că „nu există nicio altă Divinitate în afară de Dumnezeu"...

„Drept răspuns, Isus i-a zis: «Înapoia Mea, Satano! Este scris: „Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti."»" [Biblia, Luca, 4:8]

... atunci sunteţi deja de acord cu Coranul.

Acestea sunt principiile de bază ale islamului. Dacă încă mai credeți că misiunea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) este incompatibilă cu islamul, atunci poate doriţi să luați în considerare să citirea Coranului... pentru a observa dacă este sau nu în conflict cu învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!).

Musulmanii nu au nicio dificultate în a-l sărbători pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca pe un mare profet; insistența sa pe punctele pe care tocmai le-ați citit nu este, credem noi, notă de subsol la un ritual de sacrificiu, ci impulsul principal al credinţei adevărate. Priviți-le din nou.

Nu putem ascunde nimic de Dumnezeu.

Vom fi judecați pentru gândurile, cuvintele şi faptele noastre în viața următoare şi vor exista consecinţe pentru alegerile noastre din această viaţă.

Suntem obligaţi să Îl adorăm doar pe Allah (Dumnezeu).

Credeţi că nu există nicio altă Divinitate în afară de Allah (Dumnezeu)?

Cei mai mulţi dintre creştinii cu care vorbesc vor răspunde intuitiv că „da", deoarece este foarte dificil, într-adevăr, să-şi imagineze că Isus (Pacea fie asupra sa!) ar da alt răspuns.

Mai rămâne doar problema dacă credeți că Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a fost, ca și Isus (Pacea fie asupra sa!), un Mesager al lui Dumnezeu.

Isus (Pacea fie asupra sa!) ne-a spus: „După roadele lor o să îi cunoaşteţi". „Fructul" misiunii lui Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a fost şi este Coranul. Eu am vorbit, în această carte, despre câteva dintre numeroasele locuri în care Coranul se potriveşte perfect cu misiunea istorică a lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Însă, ar fi o greşeală să luați în considerare cuvântul meu sau cuvântul oricărei fiinţe umane într-o chestiune de o asemenea importanţă.

Un reformator mare a spus odată: „Noi toţi trebuie să ne clădim propria credință, deoarece va trebui să ne clădim propria moarte."

În ceea ce mă priveşte, am devenit musulman deoarece am ştiut că trebuia să îmi clădesc propria credință, nu pe a altcuiva. Am devenit musulman, deoarece Isus (Pacea fie asupra sa!) a insistat că nu este suficient să spun: „Doamne, Doamne!", ci este mult mai important să fac ceea ce El ne-a poruncit.

Faceți ceea ce el a poruncit. Evaluați roadele misiunii lui Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) pentru voi înșivă. Citiți Coranul şi luați propriile voastre decizii.

Anexa A Q şi Coranul

(Notă textuală)

Mulți învăţaţi moderni cred că ceea ce au în comun Evangheliile după Matei şi Luca (o dată ce este eliminată influenţa Evangheliei timpurii a lui Marcu) este faptul că acestea sugerează o sursă comună.

Această sursă ipotetic comună, desemnată Q, este considerată a fi chiar mai veche decât Evanghelia după Marcu, cea pe care se bazează Matei şi Luca de asemenea, în mod clar. Versiunea finală a Evangheliei după Ioan este datată cu aproximativ 100 de ani după naşterea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi nu are nicio legătură cu Q.

Resturile acestei Evanghelii timpurii, reconstruită imperfect prin extragerea de pasaje paralele din Matei şi Luca, ne oferă perspectiva noastră cea mai bună despre misiunea lui Isus (Pacea fie asupra sa!), din punct de vedere istoric.

Următorul fragment este, cred eu, o privire de ansamblu responsabilă asupra învățăturii moderne Q. Este reprodusă cu permisiune.

Evanghelia de proverbe Q

(Q) cuprinde o colecție ipotetică a cuvintelor lui Isus, ipoteză care este în conformitate cu ipoteza celor două surse care au stat la baza Evangheliilor după Matei şi Luca. Simbolul Q provine de la prima literă din cuvântul German al sursei, Quelle.

Ipoteza celor două surse formează soluţia cel mai des acceptată la problema sinoptică, care postulează că Matei şi Luca s-au bazat pe două surse scrise, așa cum putem găsi în corespondenţele textuale dintre lucrările lor. Evanghelia după Marcu este o sursă şi Q cealaltă. Existenţa Q se desprinde din argumentul că Matei şi Luca dau dovadă de independenţă în tradiţia dublă (materialul pe care Matei şi Luca îl au în comun nu apare în Marcu). În consecinţă, conexiunea literară din tradiţia dublă este explicată de o relaţie indirectă, şi anume, de utilizare a uneia sau a unor surse comune.

Argumentele pentru independenţa lui Luca şi Matei includ:

Matei şi Luca au contexte diferite pentru tradiţia dublă materială. Se argumentează că este mai uşor de explicat aranjamentul „artistic inferior" al dublei tradiții în contexte mai primitive în Evanghelia lui Luca, pentru că el nu l-a cunoscut pe Matei.

Forma materialului pare, uneori, mai primitivă în Matei, dar alteori pare mai primitivă în Luca.

Independenţa este probabilă în funcţie de lipsa de utilizare de alte tradiţii non-markan, în special în povestirile despre copilărie, genealogie şi înviere.

Dublete. Uneori se pare că dubletele în Matei şi Luca au o jumătate care vine de la Marcu şi cealaltă jumătate dintr-o sursă comună, adică Q.

Chiar dacă Matei şi Luca sunt independenți, ipoteza Q afirmă că au folosit un document comun. Argumente pentru Q ca fiind un document scris includ:exactitate în formulare. Uneori, exactitatea în formulare este izbitoare. De exemplu: Matei 6:24 = Luca 16:13 (27/28 cuvinte greceşti). Matei 7:7-8 = Luca 11:9-10 (24/24 cuvinte greceşti).

Există similitudine de ordine între cele două predici pe/la munte.

Prezenţa dubletelor, unde Matei şi Luca prezintă uneori două versiuni ale unor povestiri similare, dar în contexte diferite. Dubletele servesc adesea ca un semn de două surse scrise.

Anumite teme, cum ar fi viziunea lui Deuteronom despre istorie, sunt mai proeminente în Q decât în oricare dintre Matei sau Luca, individual.

— Sursa: Wikipedia (www.wikipedia.org)

Reconstrucțiile moderne ale lui Q fac ca lectura să fie importantă şi fascinantă pentru oricine este interesat în mesajul lui Isus (Pacea fie asupra sa!); un text din Evanghelia ipotetică apare în Evangheliile complete ale lui Robert J. Miller (Harper San Francisco, 1994)

Lectura acestei cărți nu este menită să țină locul lecturii Q. Următoarele pasaje paralele din Q şi din Coran, cu toate acestea, dau un sens bun compatibilității dintre Q și teologia islamică – o compatibilitate care nu poate, cred, fi respinsă ca o coincidență și nu a fost, cred, foarte observată.

Nu cred că Q este Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, dar cred că este un pas important în cercetarea biblică de care toţi creştinii ar trebui să fie conştienți. Cele mai multe dintre pasajele citate în această carte sunt din Q. (Marcu 10:18 este o excepţie.) Toate pasajele Q la care am făcut referire sunt citate mai jos, urmate de pasajele paralele din Coran. Luaţi în considerare lectura fiecărui pasaj din Evanghelie cu voce tare şi apoi lectura învățăturilor complementare din Coran. Sună aceste pasaje ca şi cum ar proveni de la aceeaşi sursă... sau din tradiţii religioase complet diferite?

„Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric. ~ Ia seama, dar, ca lumina care este în tine să nu fie întuneric."

[Biblia, Luca, 11:34-35]

„V-au venit vouă dovezi de la Domnul vostru. Cel ce le vede limpede o face pentru sufletul său, iar cel care rămâne orb [la ele] o face împotriva lui [sufletului său], fiindcă eu nu sunt Păzitor peste voi."

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 6:104]

„Iar el le-a zis: «Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are...»"

[Biblia, Luca, 19:26]

„Acela care va veni cu o faptă bună va avea parte de zece asemenea ei, iar acela care va veni cu o faptă rea nu va fi răsplătit decât cu o faptă pe măsura ei. Dar nu li se va face nici o nedreptate!"

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 6:160]

„Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră."

[Biblia, Matei, 6:21]

„În ceea ce-l priveşte pe cel care s-a întrecut ~ Şi a pus mai presus viaţa din această lume, ~ Iadul va fi sălaşul lui!... ~ Iar în ce-l priveşte pe cel care se teme de Ziua când se va înfăţişa ~ Domnului său şi şi-a oprit sufletul de la pofte, ~ Raiul îi va fi sălaş!...

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 79:37-41]

„Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura."

[Biblia, Luca, 6:45]

„În tărâmul cel bun cresc plante, cu Voia lui Allah, pe când în tărâmul cel rău nu cresc decât cu greu şi neîndestulătoare. Astfel tâlcuim Noi semnele pentru oamenii care aduc mulţumire."

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 7:58]

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!"

[Biblia, Matei, 5:3]

„Pace vouă! pentru că aţi fost statornici. Şi ce bună este răsplata Casei [Veşnice]!"

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 13:24]

„Vai de voi care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi tângui!"

[Biblia, Luca, 6:25]

„Lasă-i să râdă puţin, căci vor plânge ei mult, drept răsplată pentru ceea ce au agonisit!"

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 9:82]

„Vă spun vouă, prietenii Mei: să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, şi după aceea nu mai pot face nimic. ~ Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi."

[Biblia, Luca, 12:4-5]

„Ale Lui sunt cele din Ceruri şi cele de pe Pământ şi a Lui este supunerea veşnică. Şi oare vă temeţi voi de altcineva în afara lui Allah?"

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 16:52]

„Nu vă strângeţi comori pe Pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii; ~ Ci strângeţi-vă comori în Cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură."

[Biblia, Matei, 6:19-20]

„O, neam al meu! Această viaţă lumească nu este decât o plăcere trecătoare, în vreme ce Viaţa de Apoi este Casa odihnei. ~ Cel care săvârşeşte o faptă rea nu va fi răsplătit decât cu una asemănătoare cu ea, iar cel care săvârşeşte o faptă bună – fie el bărbat sau femeie – şi este credincios, acela va intra în Rai, unde va primi cele de trebuinţă, fără socoteală."

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 40:39-40]

„Isus i-a răspuns: «Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.»"

[Biblia, Luca, 9:62]

„Ei sunt şovăitori întru aceasta, [nehotărându-se] nici la aceştia, nici la aceştia. Şi pentru acela pe care Allah l-a dus în rătăcire nu vei afla drum."

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 4:143]

„Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ~ Ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în Ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi."

[Biblia, Matei, 5:44-45]

„Nu este fapta cea bună deopotrivă cu fapta cea rea. Respinge [fapta cea rea] cu cea care este mai bună şi iată-l pe acela care a fost între tine şi el duşmănie ca şi cum ar fi un prieten apropiat."

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 41:34]

„Pe când spunea Isus aceste vorbe, o femeie din norod şi-a ridicat glasul şi a zis: «Ferice de pântecele care Te-a purtat şi de sânii pe care le-ai supt!» ~ Şi El a răspuns: «Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!»"

[Biblia, Luca, 11:27-28]

„Nu se cuvine ca un om căruia Allah i-a dăruit Cartea, Cârmuirea şi Profeţia să spună apoi lumii: «Fiţi adoratorii mei şi nu ai lui Allah!», ci [se cuvine să spună]: «Fiţi supuşi Domnului, pentru că voi aţi învăţat [pe alţii] Cartea şi aţi iscodit-o.» ~ Şi el nu vă va putea porunci să-i luaţi pe îngeri şi pe profeţi drept Domni. Oare ar putea să vă poruncească necredinţa după ce aţi fost supuşi [ai lui Allah, musulmani]?!"

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 3:79-80]

„Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? ~ Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? ~ Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în Ceruri va da lucruri bune celor ce I le Cer!"

[Biblia, Matei, 7:9-11]

„Şi câte vietăţi sunt care nu poartă hrana lor! Allah le hrăneşte şi pe ele [şi vă hrăneşte] şi pe voi! El este As- Samīʻ (Cel care aude totul), Al-ʻAlīm (Atoatecunoscător)."

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 29:60]

„Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: «Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. ~ Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău cum am avut eu milă de tine?» ~ Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. ~ Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său."

[Biblia, Matei, 18:32-35]

„... Ci să ierte şi să miluiască. Oare nu voiţi voi ca Allah să vă ierte vouă? Iar Allah este Ghafūr (Atoateiertător), Rahīm (Îndurător)."

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 24:22]

„Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. ~ Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află."

[Biblia, Matei, 7:13-14]

„Şi nu i-am dat lui două drumuri? ~ Dar el nu a străbătut drumul cel greu! ~ Dar de unde să ştii tu ce este drumul cel greu?"

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 90:10-12]

„Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. ~ Atunci zice: «Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită.»"

[Biblia, Matei, 12:43-44]

„.Spune (o, Mohammed): «Caut adăpost la (Allah) Domnul oamenilor ~ Stăpânul oamenilor, ~ Dumnezeul oamenilor ~ Împotriva răului ademenitorului fugar ~ Care şopteşte în piepturile oamenilor..»."

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 114:1-5]

„Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă. ~ Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ."

[Biblia, Matei, 5:25-26]

„Cei care mănâncă din camătă nu se vor ridica [în Ziua de Apoi] decât aşa cum se poticneşte cel atins de Şeitan şi această [pedeapsă] pentru că ei zic: «Şi negustoria e ca şi camăta.», în vreme ce Allah a îngăduit negoţul, dar El a oprit camăta. Cei cărora le vine povaţă de la Domnul lor şi se opresc, aceia au [iertare] pentru ceea ce au făcut mai înainte şi lucrul lor este la Allah [pentru judecâtă], dar cei care o fac mai departe, aceia vor fi oaspeţii Focului şi ei în el vor rămâne veşnic."

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 2:275]

„Nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nici ascuns, care nu va fi cunoscut."

[Biblia, Luca, 12:2]

„Ei îşi închid piepturile, pentru a se ascunde de El. Dar chiar dacă se învelesc ei, ascunzându-se în veşmintele lor, El ştie atât ceea ce ţin ei ascuns, cât şi ceea ce destăinuiesc ei, căci El este Bineştiutor al lăuntrului piepturilor.

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 11:5]

„Drept răspuns, Isus i-a zis: «Înapoia Mea, Satano! Este scris: „Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti."»"

[Biblia, Luca, 4:8]

„Oare nu am făcut Eu legământ cu voi, o, fii ai lui Adam, să nu-l adoraţi pe Şeitan, căci el vă este vouă duşman învederat, ~ Şi să Mă adoraţi pe Mine [pentru că] acesta este drumul drept?!"

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 36:60-61]

„O, voi oameni ai Scripturii! Nu exageraţi în privinţa religiei voastre şi nu spuneţi despre Allah decât adevărul! Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, cuvântul Său pe care El l-a transmis Mariei şi un duh de la El. Credeţi, aşadar, în Allah şi în trimişii Săi. Şi nu spuneţi «Trei!» Opriţi-vă de la aceasta şi va fi mai bine pentru voi. Allah nu este decât un Dumnezeu Unic. Slavă Lui! Să aibă El un copil? Ale Lui [Allah] sunt cele din Ceruri şi de pe Pământ şi Allah este cel mai bun Wakīl [Ocrotitor].

[Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 4:171]

Anexa B Întrebări frecvente

Musulmanii îl acceptă pe Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!)?

Ei îl acceptă şi îl cinstesc ca pe un profet cu un rang deosebit de înalt şi ca pe una dintre cele mai importante figuri din istoria omenirii. Nu-l privesc ca pe singurul fiu al lui Allah (Dumnezeu).

Nicio persoană care îl respinge pe Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) nu poate fi numită a fi musulmană cu adevărat. Practicanții religiei sunt obligați să accepte şi să arate consideraţie şi respect pentru misiunea lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) – aşa cum sunt obligaţi să accepte şi să arate respect şi consideraţie pentru misiunile lui Avrām, Iosif, Moise, Lot şi alţi profeţi familiari din Biblie (Pacea fie asupra lor!). Viaţa şi experienţele acestor remarcabili oameni (şi, interesant, ale Fecioarei Maria) sunt prezentate în detaliu în Coran.

Musulmanii acceptă Biblia?

Musulmanii cred şi au susținut ca o chestiune de credinţă pentru multe secole că textul Bibliei creştine, inclusiv cele patru Evanghelii „oficiale" au fost corupte de-a lungul secolelor de fiinţe umane care au pus ochii pe câştigurile temporare (cum ar fi cele politice sau influența socială).

Acest lucru este, de asemenea, punctul de vedere al celor mai buni savanţi moderni despre textele biblice. În diferitele texte din Evanghelii – texte care sunt, de altfel, scrise în limba greacă şi nu în aramaică, limba care a fost de fapt vorbită de Isus (Pacea fie asupra sa!) – există peste trei mii de dezacorduri textuale şi dovezi clare de alterare, efectuate de multe mâini şi pe o perioadă de mai mulţi ani.

Musulmanii consideră Coranul ca fiind Cuvântul nemodificat al lui Allah (Dumnezeu). Ei nu plasează Biblia în această categorie.

Încurajează sau scuză Coranul violenţa împotriva oamenilor nevinovați?

Nu. Se interzice în mod expres astfel de acţiuni. Se interzice, de asemenea, în mod expres, sinuciderea. A nu asculta instrucţiunile în oricare dintre aceste puncte este un păcat grav, care expune sufletul la perspectiva Focului Iadului veşnic.

Profetul Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a propovăduit ura sau intoleranța?

Nu, el a propovăduit exact contrariul. Un celebru hadith al lui este:

„Nu trebuie să existe niciun rău pentru rău şi nici rănire reciprocă." (Ibn Majah)

El ar putea fi singura figură politică din istorie care, asumându-şi rolul de împărat, a acordat armistiţiu general unor grupuri despre care ştia foarte bine că au complotat pentru asasinarea sa. El, de asemenea, a protejat puternic drepturile religioase ale grupurilor nemusulmane de sub protecţia sa.

De ce musulmanii nu îi excomunică pe oamenii care par că încalcă (sau par să pledeze pentru încălcarea) aceste învățături?

Nu există nimic din care să îi excomunice. Nu există ierarhie sau mediator în religie; credincioșii sunt responsabili în mod individual pentru propriile decizii de a asculta sau ignora instrucţiunile lui Allah (Dumnezeu).

Anexa C Notă pentru atei şi agnostici

Fiecare călător responsabil pe teritoriu necunoscut trebuie să stabilească un traseu pentru evenimente neprevăzute de orice fel. Să presupunem că urcați pe un munte pe care nimeni nu a urcat vreodată – ar trebui să dezvoltați o strategie primară şi apoi o strategie secundară pentru a ajunge la destinaţia dumneavoastră, pentru cazul unui calcul greşit, circumstanţe neprevăzute sau simplu ghinion.

Deci, nu ați murit niciodată înainte. Care este planul dumneavoastră de rezervă?